Expoziția “Orizonturi lăuntrice” este rodul unei nevoi de autocunoaștere și de înțelegere a propriilor impulsuri și reacții de natură psihologică.
Personajele autoreferențiale există într-un spațiu afectiv, el putând fi caracterizat mai degrabă ca imaterial și lipsit de coordonate perspectivale care să adere la niște reguli concrete. Elementele abstracte, geometrice și cele izvorâte dintr-o reinterpretare a ordinului vegetal fac o paralelă în legătură cu aparenta inerție a figurii umane, surprinsă în diferite ipostaze eterogene. Asocierea cu regnul vegetal se transpune și în ceea ce privește evoluția mentală a omului, care nu poate fi resimțită de la zi la zi, dar devine vizibilă odată cu trecerea considerabilă a timpului, în mod asemănător evoluției plantelor.
Spațiul se aplatizează printr-o sinestezie în care anumite poziții corporale definesc trasee emoționale complementare figurii umane. Cadrul devine un teren de desfășurare pentru om, fiind generat și modulat de acesta. Predomină starea de nuditate sau seminuditate a personajelor, ca dovadă ireputabilă a vulnerabilității și a neputinței, care tind să acompanieze insesizabil stările negative. Poziția și atitudinea gestuală a personajului primează, iar mai apoi, modul în care acesta relaționează cu spațiul.
Figura umană este așadar elementul principal, primordial, spațiul și elementele care o înconjoară căpătând formă prin intermediul ei. Acest tip de spațiul ireal se constituie, așadar, ca o oglindire a dimensiunii mentale a figurii umane care își înfiripă, de nevoie, propriul spațiu în care să poată exista în mod vulnerabil dar în același timp, într-o stare de siguranță indusă. Ipostazele redate fac trimitere la adâncimi sentimentale iterate și reiterate până la suprasaturare. Intervine ideea de densitate prin caracterul sintetizat al elementelor abstracte care se află în contrast cu platitudinea emoțiilor și caracterul lor general-valabil.