Unii oameni sunt o sursă nesecată de inspirație. Forța lăuntrică și harul îi face să strălucească în întunericul numit nonvalori, îi face să se delimiteze și să devină lideri spirituali.
Cristina Dinu este un astfel de om. Am avut privilegiul să o cunosc cu ocazia Nopții Designerilor. La început m-a surprins domeniul ei de activitate, care până acum îmi părea potrivit pentru un bărbat, nicidecum pentru o femeie, întruchipare a fragilității fizice.
Cristina mi-a demonstrat că nu există bariere fizice între sexe. Femeile sunt la fel de puternice ca bărbații și pot suda, sculpta în metal prin metode neconvenționale sau pot conduce un motor și participa la race-uri la fel de bine!
(un interviu de Anamaria Kovalciuc, regizor art.)
AnaMaria Kovalciuc: Într-adevăr ceea ce creezi tu în metal este o poezie…! Când ai descoperit acest talent sau pasiune devenită realitate și job?
Cristina Dinu: Este o poveste lungă, cam de 365 de pagini cât are cartea pe care am publicat-o, plus ceva extra.
Nu a fost la nici un moment o pasiune. Am început să lucrez în acest domeniu pentru că a fost cea mai rapidă metodă prin care să-mi pun o pâine pe masă. Habar nu aveam cum să țin o bormașină în mână, dar am făcut intermedieri în timpul cărora am furat meserie. Am acceptat lucrări pe care nu știam cum să le fac și am învățat din mers. Am făcut trocuri de muncă pentru scule și apoi am făcut lucrări gratis să învăț să folosesc sculele. Din cei 12 ani de activitate, opt ani am acumulat informații și în ultimii patru am adunat scule și am aplicat, respectiv învățat să le folosesc.
Un cumul de mai multe întâmplări m-a făcut să încerc să creez și apoi nu m-am mai oprit pentru că întotdeauna au existat oameni care au văzut mesajele din spatele obiectelor. Acum nu sunt lăsată să mă opresc pentru că ajung mulți oameni la mine care vor propriile lor povești și nu au găsit meșteri dispuși să le aducă la viață. Bucuria clienților mă ține în atelier și îmi dă aripi.
Nu e job pentru că am întreținut această meserie din alte joburi. E un stil de viață pe care l-am urmat din necesitate, de care am vrut să scap și pe care acum îl apreciez pentru că mă ajută să aduc un plus de valoare.
Pasiunea mea nu stă în ceea ce fac practic în atelier ci în poveștile pe care îmi place să le trimit în lume. Vând povești, obiectele sunt bonus. Atelierul mă ajută să dau „chip” poeziilor și poveștilor ce se scriu în mine.
AMK: Aducându-ți aminte de anii studenției, povestește-ne un eveniment memorabil, despre un profesor care poate ți-a fost mentor…
CD: Sincer de la grădiniță până la master am căutat și dezvoltat metode tot mai rafinate prin care să iau note bune lipsind în nesimțire de la ore. Din trei ani de facultate plus doi de master, dacă cumulez prezența mea la ore, scot maxim 60 de zile.
Nu am evenimente memorabile și nici mentori din cadrul sistemului de învățământ parcurs de mine, toate aceste lucruri le-am găsit de partea cealaltă a clădirilor.
Sunt fizician chimist ca profesie. În facultate (Fizică Medicală) mi-au plăcut orele de nucleară, de laseri și de genetică, dar profesorii respectivi au fost buni dascăli, nu mentori. Întodeauna mentorii mei au fost autorii cărților citite și oamenii cu care am interacționat. În școală mi s-a cerut să fiu ceea ce se vrea de la mine, iar eu am refuzat să renunț la propria mea persoană. N-a fost ușor, dar a meritat!
AMK: Apropos de artiști, așa cum ești și tu… Theophile Gautier avea o teorie într-unul din romane. Artiștii sunt de fapt îngeri orgolioși trimiși pe pământ pentru a se confrunta cu mizeria condiției umane. Prin artă ei încearcă să înfrumusețeze această lume și să regăsească paradisul pierdut. Am văzut că și tu îți petreci o parte din timpul tău de artist plastic în biserici restaurând. Cum a început acest proiect?
CD: Lumea este superbă și perfectă așa cum este, nu are nevoie de nici o înfrumusețare pentru că este splendidă. Cred că, de fapt, prin artă sunt ajutați oamenii să-și deschidă ochii și sufletele la lume și să o trăiască. Iar arta a fost inițial „știința” ce a dus la mari descoperiri și revoluții în nenumărate domenii. Face lumea un loc mai ospitalier și oamenii mai prezenți în prezent.
Iubesc să restaurez obiecte pentru că au la fel de multă valoare ca și cărțile. Spun povești, sunt un simbol, contează nespus într-un anumit context. Prin restaurare am extraordinara satisfacție că ajut viitorul să primească valori din trecut. Întotdeauna mi-am dorit să nu trec prin viață ca o bufniță în zbor… fără nici o urmă. Am convingerea că nu exist doar pentru mine și am astfel o obligație morală față de viață, de oamenii din jur și mai ales pentru ce vor găsi cei ce vor veni.
N-am înțeles niciodată hedonismul și egocentrismul în trăit, e suficientă o secundă să privești în jur ca să înțelegi că tot ceea ce avem în clipa asta, există pentru că au fost visători ce și-au dedicat viața lumii, viitorului. Simt aceeași continuă nevoie de a arde pentru a lăsa ceva în urmă.
AMK: Ești un artist și o personalitate complexă! Vorbește-ne despre cartea pe care tocmai ai lansat-o!
CD: Am câteva cărți începute, dintre care una este aproape gata. Am visat să public, am fost încurajată să fac acest lucru și m-am aruncat în piață cu autobiografia pentru că am zis să mă prezint întâi, să cunosc și eu această lume și abia apoi să arăt ce pot face.
Din punct de vedere literar este un mini dezastru, dar așa și trebuie să fie, pentru că am scris-o ca și cum i-aș povesti cuiva la o bere: haotic, cu idei aruncate aiurea și cu reveniri dese asupra unor aspecte. E nebun de naturală. E șocant de sinceră.
Nu este o carte motivațională, deși numele îi dă această tentă. Titlul reprezintă „marea mea descoperire” în urma unor ani de grele încercări și anume că trebuie să ajungi în acel punct în care să vezi și să accepți că ești nimic, pentru că abia de acolo viața începe să existe în toată splendoarea ei.
Am început-o prezentând oamenii deosebiți din viața mea, iar pe parcursul ei apar și alții la fel de frumoși. În toate paginile, m-am dezbrăcat de jenă și am prezentat majoritatea evenimentelor cu maximă sinceritate indiferent de gravitatea lor. Le-am detaliat ca stări și ca impact în contextul vieții din România. Am subliniat lecțiile învățate, iar când am încheiat-o mi-am dorit să fiu pentru cititor trei lucruri: exemplul negativ ce nu trebuie urmat și astfel să se ferească de experiențele urâte prin care eu am trecut, dovada că se poate mai rău și astfel să i se pară propria viață mai frumoasă și cel mai important că există oameni în lumea asta care acceptă că suntem firavi, imperfecți, răniți și că avem nevoie de înțelegere.
Mi-am dorit să atingă un singur om și am avut surpriza să ajungă netrunchiată la foarte mulți. Am o mulțime de mesaje de la cititori care mi-au povestit că au plâns, că s-au simțit înțeleși, că i-a ajutat să se trezească și să-și reorganizeze valorile. Mă bucur nespus că am avut ocazia să trec prin dezastre și astfel să fiu alături de câteva persoane în momente cheie din viața lor.
AMK: Care a fost expoziția ta de suflet?
CD: O am acum în atelier!
Am avut evenimente frumoase la care am participat și chiar mi s-au organizat expoziții superbe în Câmpina de către Coffe Shop și Club Femina, dar expoziția mea de suflet este cea pe care o am acum în atelier.
Este chiar la intrare și e primul lucru pe care îl vede cineva când trece de ușă. Ador mirarea și încântarea de pe fețele lor. Nefiind într-un cadru oficial, oamenii sunt relaxați și naturali în reacții. Acordă timp obiectelor și nu se grăbesc să le parcurgă pe toate ca să lase loc liber altora. Sunt momente magice pe care le trăiesc alături de ei.
Pe de altă parte este o zonă care mă motivează, îmi arată evoluția. Am primul obiect creat și altele intermediare. Le privesc uneori și-mi reamintesc că pot tot mai mult.
În poză este o mică parte din expoziție care cuprinde și biblioteca în care am aproape 4 mii de volume de cărți. Pentru a o vedea pe toată, sunteți invitații mei. Cafeaua este din partea casei.
AMK: Trăiești literalmente într-o lume a bărbaților, ești neînfricată, folosești aparatul de sudură, faci parte din grupul motocicliștilor, cum este această lume?
CD: Trăiesc printre oameni. N-am avut niciodată capacitatea de a eticheta umanitatea dup gen, statut, formă etc. Discut cu omul și văd poveștile lui de viață, percepția lui asupra lumii, ce am de învățat de la el și ce îi pot oferi eu pentru lecții. Nu trăiesc într-o lume a bărbaților ci într-o lume a oamenilor. În jurul meu sunt persoane de ambele sexe și de toate vârstele.
Nu știu dacă sunt neînfricată, de multe ori pericolul este mai mult o problemă ce trebuie rezolvată și nu am timp să-mi fie frică.
Dincolo de acest lucru, viața este prea bogată pentru cât de scurtă este și prefer să experimentez toată paleta sentimentelor decât să ratez ceva din cauza fricii. Dacă nu fug de durere nu înseamnă că nu îmi este teamă ci pur și simplu în masochismul meu, ha ha, am învățat că în mijlocul lucrurilor dureroase sunt cele mai frumoase povești și la final de experiență sufletul devine mai blând, mai înțelegător.
Folosesc aparatul de sudură pentru că la cele două mâini stângi ale mele, metalul este singurul care poate fi reparat după ce-l stric, iar într-un final reușesc să spun o poveste. Să spunem că m-am adaptat la incapacitățile mele și le-am transformat într-un atu.
În lumea moto am pășit la vârsta de 16 ani, când mi-am luat prima motocicletă și permisul de conducere. Realitatea este că ce am astăzi și cine sunt, este un produs al acestei lumi. Când am pierdut tot, inclusiv acoperișul de deasupra capului, în această lume am găsit variantele să mai trăiesc și mâine încă o zi. E o lume frumoasă și pestriță. Nu știu dacă motocicleta schimbă omul sau oamenii un pic altfel au inclinație spre acest stil de viață, dar o semnificativă parte dintre motocicliști sunt oameni buni de puși la rană. Poate o fi acest vals la braț cu moartea, care îi face pe motocicliști să fie mai plini de viață, mai prezenți, mai implicați și mai umani.
AMK: Cum arată Muza care te inspiră? Am văzut pe canalele de socializare că le vorbeai prietenilor virtuali despre ea. Ce fel de entitate este?
CD: Ha ha. Este greu de spus în câteva cuvinte, răspunsul la această întrebare. Muza mea este o energie în sine, o „entitate” de sine stătătoare, cu „personalitate” puternică, iar eu sunt veșnic supusă nebuniei ei. Scriu cărți și nuvele cu mare viteză pentru că îmi dictează. Când încep să gândesc sau să analizez ce am scris, fuge. Compun obiecte fără să fiu prezentă. Cum devin conștientă de ceea ce fac, dispare. „Prezența” ei îmi impune să uit de mine, să nu gândesc.
Am fost nevoită să analizez această „inspirație” pentru a putea explica altora, altfel nu m-aș fi întrebat asupra originilor ei. După multă introspecție, pot spune că este un produs combinat al sutelor de cărți citite, al miilor de povești de viață depănate de cunoscuți și străini și al intenselor mele trăiri. Cărțile au adus cuvintele, conceptele cu ajutorul cărora imaginația a prins aripi, lăsându-mi mintea să zboare tot mai departe cu fiecare nouă informație, iar poveștile mele și ale altora mi-au înfipt picioarele ca niște rădăcini adânci în pământul realității.
În același timp, tot ea este și Echipa mea de Spiriduși care mă ajută în atelier dar și Legiunea mea de Demoni care mă ajută în bătăliile vieții.
Prima cărămidă a acestei abilități, numită „Muză” sau „Inspirație” este lectura. Prin cărți trăiești nenumărate variante și versiuni de vieți și astfel terenul interior devine fertil pentru plantațiile înfloritoare ale imaginației.
AMK: Ești o fire romantică în ciuda aparențelor – femeia de fier, iar acest lucru se vede în lucrările tale. Povestește-ne istoria celei mai dragi lucrări. Din ce simțire a sufletului tău au țâșnit ideile ce au prins contur în metal?
CD: „Excruciating” este lucrarea mea de suflet.
Mult timp m-am gândit asupra formei care să descrie cât mai bine tumultul interior al unui om prea deschis într-o lume prea închisă. Într-o zi m-am apucat de treabă stând concentrată pe ceea ce simt privind în mine și spre lume.
Sunt percepută ca fiind o persoană puternică, prin natura meseriei, datorită pasiunilor și pentru că am renăscut de nenumărate ori din propria-mi cenușă. Dar, este o percepție eronată. Sunt o persoană care și-a dezvoltat nenumărate abilități în varii domenii. Aceste abilități sunt un efect al vieții un pic mai grea și mai complexă pe care am avut-o. Bagajul de informații și capacitățile mele de a face multe lucruri nu înseamnă că sunt o persoană puternică… sunt doar un om abil. Intern, sunt chiar la polul opus, o fire prea sensibilă pentru propriul meu bine.
Privind în afara mea, văd că viața cu toate greutățile și nedreptățile, este o experiență magic de frumoasă, însă în mijlocul ei oamenii au obiceiul să complice lucrurile pentru cele mai banale motive. Suntem călători nu doar prin timpul oferit sau prin viețile altora, suntem cu bagaj de mână chiar prin propria noastră viață. Sunt atât de multe lucruri de simțit, atâtea memorii de colecționat și atâtea experiențe de transmis, încât timpul devine prea scurt să mai fie pierdut cu răutăți gratuite și țeluri inutile.
Combinând cele două idei de mai sus, a luat naștere „Excrucianting” ca rezumat la: Mă sfâșâie răutatea și concurența războinică pentru niște „resurse” realmente inutile, pentru „câștiguri” iluzorii. Goana oamenilor după himere îmi zgârâie ființa. Îmi doresc pentru umanitate să se sature de propria-i durere autoindusă și să atingă simplitatea și bucuria de a trăi, absorbind tot miracolul existenței cu inimile deschise.
În simplitatea ei, lucrarea este un mixt de simboluri și nimic nu este întâmplător la ea. Absolut fiecare element și fiecare material spune o poveste.
AMK: Ce planuri de viitor ai?
CD: Să învăț să trăiesc și pentru mine.
M-am amânat întotdeauna pentru alții până la epuizare și consum. Un bun prieten m-a făcut recent să înțeleg că am obligația să mă ocup de mine ca să beneficieze ceilalți de prezența mea un timp cât mai lung.
Nu mi-am planificat niciodată viața, pentru că am învățat de mic copil că „viața este ceea ce se întâmplă atunci când tu ești ocupat cu făcutul planurilor”, iar mai „la bătrânețe” a venit lecția numărul doi „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri ai”, prin urmare m-am resemnat și doar îmi trasez niște linii directoare.
Dar în viitor vreau să-mi câștig timp pentru mine și micile mele plăceri din afara atelierului.
Pingback: Noaptea Designerilor • feeder.ro