VANITAS @ Centrul Artelor Vizuale Multimedia
21 Noiembrie – 31 Decembrie, 18:00
George ANGHELESCU, Matei BRANEA, Michele BRESSAN, Amalia DULHAN, Franz GALO, Cosmin HAIAS, Florin PANTILIMON, Lea RASOVSZKY, SADDO, Bandi SAȘA, Roman TOLICI, Ștefan UNGUREANU
AUBADE
de Philip Larkin
I work all day, and get half-drunk at night.
Waking at four to soundless dark, I stare.
In time the curtain-edges will grow light.
Till then I see what’s really always there:
Unresting death, a whole day nearer now,
Making all thought impossible but how
And where and when I shall myself die.
Arid interrogation: yet the dread
Of dying, and being dead,
Flashes afresh to hold and horrify.
The mind blanks at the glare. Not in remorse
– The good not done, the love not given, time
Torn off unused – nor wretchedly because
An only life can take so long to climb
Clear of its wrong beginnings, and may never;
But at the total emptiness for ever,
The sure extinction that we travel to
And shall be lost in always. Not to be here,
Not to be anywhere,
And soon; nothing more terrible, nothing more true.
This is a special way of being afraid
No trick dispels. Religion used to try,
That vast, moth-eaten musical brocade
Created to pretend we never die,
And specious stuff that says No rational being
Can fear a thing it will not feel, not seeing
That this is what we fear – no sight, no sound,
No touch or taste or smell, nothing to think with,
Nothing to love or link with,
The anasthetic from which none come round.
And so it stays just on the edge of vision,
A small, unfocused blur, a standing chill
That slows each impulse down to indecision.
Most things may never happen: this one will,
And realisation of it rages out
In furnace-fear when we are caught without
People or drink. Courage is no good:
It means not scaring others. Being brave
Lets no one off the grave.
Death is no different whined at than withstood.
Slowly light strengthens, and the room takes shape.
It stands plain as a wardrobe, what we know,
Have always known, know that we can’t escape,
Yet can’t accept. One side will have to go.
Meanwhile telephones crouch, getting ready to ring
In locked-up offices, and all the uncaring
Intricate rented world begins to rouse.
The sky is white as clay, with no sun.
Work has to be done.
Postmen like doctors go from house to house
Asta scriam acum ceva vreme într-o expoziție:
„Fiind băiet, prin anii 80 ai mileniului trecut, ai mei mă trimiteau la țară unde mă sălbăticeam în timpul vacanței de vară. Primul lucru pe care-l făceam era să mă descalț. Strada principală din Șoimărești era una acoperită de prundiș care era răscolit în vălătuci de praf la ore fixe de către rata comunală ce dădea ora exactă. Mă rog, dădea ora aproximativă. Acolo am luat prima oară contact cu moartea. Mătușa tăia o dată la 10 zile cîte o găină sau un „cucoș” cum zicea ea. Prima oară cînd am văzut decapitarea am rămas șocat, ca și cum mi s-a stricat jucăria preferată. Dansul macabru al găinii cu capul tăiat care scotea ultimele scîncete din gîtul sîngerînd este în continuare reper vizual principal în imaginarul meu privat. N-a fost depășit de nicio imagine medievală de gen. Mătușa începea apoi un ritual al opăririi-jumulirii-belirii-gătirii la care toată gospodăria părea că ia parte cu entuziasm. Pisica se gudura cu coada erectă pe lîngă picioarele oamenilor, prindea din zbor mațele pe care le înfuleca cîinește fără să le lase să-i cadă din gură, găinile canibale se alergau după resturi de organe inutile pentru oameni; o făceau smulgîndu-și una celeilalte mica ciosvîrtă ca-ntr-o leapșă dementă. Eram îngrozit, mă ascundeam de fiecare dată, cînd am mai crescut încercam să salvez cocoșul, nu înțelegeam ce naiba are cu cocoșul, de abia ai ce alege din el, cocoșul nu mînca niciodată, era ca o cloșcă pentru găini, of… Moartea însă era la ordinea zilei la țară, imaginile deveneau și mai dure deși eu mă obișnuiam din ce în ce mai tare cu ele, pisica se juca cu șoarecele într-un dans delicat care se sfărșea invariabil într-o decapitare sumară. Șoarecii țipă, cînd mor, țipă. Pe la șase, șapte ani am fost și la o înmormîntare. Aici moartea îi aduna pe oameni mai mult decît orice. Întîi cîntau în biserică, se încolonau și dădeau cu candele mirositoare, plîngeau în hohote, sărutau mortul, închinau colive, înnodau prosoape, coseau talismane, stropeau totul cu vin, bateau cuie-n coșciug, aruncau cu pămînt peste mort, se îmbătau, plîngeau din nou iar la sfîrșit rîdeau. Totul în numele sufletului? În numele trupului? Nu-nțelegeam, știam doar că se declanșase iadul în viața mea, că de acum înainte va trebui să fiu atent, foarte atent ca sufletul să rămînă pur, că aici, la firul ierbii, va fi o junglă în care moartea și putrefacția sunt regine. A trecut destul de multă vreme și m-am obișnuit cu imaginea Gheenei. Dar de fiecare dată cînd încerc să mă scutur de tot balastul îmi amintesc de viața la țară și de prima apariție a iadului în fața ochilor mei.”
Acum aș mai avea ceva de adăugat:
„Moartea pare incredibilă cînd ești tînăr. Ea e cu neputință, tot ceea ce simți e că ești ochiul fără de geană a celui de dincolo de fire. Cînd ești tînăr poți să mori eroic, să te comporți ca și cum ai mai multe vieți la dispoziție, toate viețile de fapt, și, dacă te dezamăgește curva de viață, ai puterea s-o părăsești elegant și emfatic prin sinucidere. Toate femeile ți se cuvin pentru că ție îți bat în piept toate inimile bărbaților. Ființa de care ești conștient pare un dat concret, ce nu poate să nu mai fie. Ceva se întîmplă însă pe parcurs. Cu timpul, după 35 de ani se instaurează pe nevăzute un mic cîrcel sufletesc, o mică crampă ce te jenează inițial, după care devine habitus psihic. Se instaurează uitarea, necredința în puterea sufletului. E și ăsta un secret, un principal condiment în rețeta Marelui Bucătar pus acolo la începuturi. Păi de ce? Habar n-am, aș vrea să mă luminez, nu pot decît să antropomorfizez anumite intenții divine pe ideea clasică că dacă suntem după chipul și asemănarea Lui ne putem da cu părerea. Cheia cred că e plictisul. E o realitate psihică foarte importantă, un motor al creației. Vine dintr-o insatisfacție față de ordinea instaurată la un moment dat, e mica mare eroare în Plan care a făcut cu putință lumea. E o lume în care El își repune pe tapet faptul de a fi, o reinventează cu fiecare tînăr și o desființează cu fiecare bătrîn. E jocul Lui preferat, e o dramă galactică, cum să facă ca El să fie în lumea finită și deci supusă transformării și putrefacției continue? Îi va trebui un ochi care s-o vadă, aceea grămadă de carne și umori, biped, fără pene și cu unghii late care să fie păpușa preferată, ochi din ochiul lui, lumina sufletului lui. Și-l va înzestra cu iluzia morții, încet, încet, prin uzură sufletească și captivitate în trup. Nu există ieșire onorabilă decît dacă ne băgăm picioarele în ce ni s-a dat în lume și vedem ce mai rămîne după.”
Dan POPESCU