Hurricane. Povestea unui festival din nordul Europei. Ziua 3.

  • by

Duminică (a treia zi). În sfârșit, soare. Cu berea în tren. Înotăm contra curentului și apoi ne învârtim în cerc. Curcubeu la Smashing Pumpinks. Ne luam la revedere de la festival.

Fiind duminică și fiind și odihniți, ne hotărâm să–i suprindem pe nemți încă de la primele ore ale amiezii. Așa că după un mic dejun scurt și consistent, ne urcam în trenul de 14:38, dar de data asta fără să mai trecem pe la automatul de bilete. Nu din teribilism, ci pentru că nu avem nevoie. Pe linia Hamburg – Scheeßel, brațara de festival ține loc de bilet, am aflat aseara de la Gaele Roland, franțuzoaica.
Iau totuși o bere cu mine, ne urcăm în tren și ne așezăm pe la mijlocul vagonului, vis-a-vis de un cuplu de octogenari nemți. E o duminică frumoasă, cu un soare limpede și clar.
Pendulez între pofta de bere și semnele care interzis consumul de băuturi alcoolice în tren. Cei doi octogenari mă privesc circumspecți. Am o bere nedesfacută pe masă și vorbesc o altă limbă. Oare ce se va întâmpla?
Merg mai departe și desfac berea. Fără zarvă, fără gesturi largi, fără violență, acolo, cât să pot să beau. Pfoa. După o serie de priviri tip săgeată cu vârf otrăvit, cei doi vecini își iau catrafusele și se mută în celălalt capăt al vagonului, pufnind și mârâind. E clar, băutul de bere dăunează grav socializării.
Să ne revenim, zic. Reacții de genul asta ar merita o cauză mai bună.
În gară ne întâmpină un puhoi de lume. Abia reușim să ne dăm jos din tren, pe drumul de acces spre festival dăm de aceeași situație. E clar, suntem pe contrasens azi. Și totuși e devreme, prea devreme, iar nemții, mă refer la cei tineri, au intrat în vacanță. Nu înțelegem care-i graba, dar pe de altă parte e amuzant spectacolul plecării, pare că se mută un întreg oraș.

Azi nu prea mai pierdem vremea la coadă. Cum intrăm, ne și repezim spre cortul VIP. Avem niște jetoane primite încă de vineri pe care nu am apucat să le folosim. În frigidere, toate sortimentele de Becks posibile. De la berea clasică, la cea cu lămâie și niște ediții speciale. Rămânem la o variantă clasică.
Ne tragem sufletul ascultând niște Jimmy Eat World în fundal. Ok, dar nu cine știe ce. Noroiul s-a zvântat, organizatorii au refăcut aleile de rumeguș. Mai luăm o bere și începem să ne retragem către punctul nostru de observație. Aprofundăm standurile de tricouri dar oferta e slăbuță. În general, standurile nu oferă cine știe ce, nici în materie de haine, nici în materie de accesorii.
Smashing Pumpinks, anyone? După o nouă repriză de ploaie, iese soarele, iese curcubeul și ies și cei de la SP pe scenă. Mai mult, începe să plouă cu soare. Din păcate, astăzi se aude prost și nici trupa lui Billy Corgan nu cântă ceva coerent. În paralel, pe scena verde sunt punkerii de la NOFX. E ziua indie-rock-punk-electro.

Luăm o pauză și mergem să ne dăm în roata mare de la intrarea principală. Pe drum luăm cu asalt o cabină foto, unde ne scălâmbăim în fel și chip. Ne urcăm, destul de bine dispuși și cu bere la bord, în roata al cărui punct maxim e aproape de nivelul platformei de bungee jumping. Suntem destul de sus și apropo de berea din tren, ne întrebăm care-i politica de selecție a celor care se urcă în roată. Pare că nici una, deși riscurile sunt destul de mari.

După patru ture în care staționăm de două ori aproape de vârf, ne repezim spre cortul alb, unde Netsky în formulă live, isterizează câteva mii de adolecenți. Atmosfera e cum se spune pe la noi, electrizantă, și ne prinde de la primii pași.
După experiența asta, ne hotărâm să încercăm și niște Modeselektor. Dincolo, la scena albastră, la diferență de patruzeci și cinci de minute,“pune” Paul Kalkbrenner. Oare cum ar fi mai bine? Neclar.
În fine. După niște spaghete chinezești, ne hotărâm pentru Modeselektor. După experiența de acum trei-patru ani de la Arenele Romane, recunosc că așteptările mele erau undeva foarte, foarte sus. Ei bine, nu a fost chiar așa. A fost un dj set din care n-am înțeles mare lucru, un fel de bumpți-bumpți cu multe efecte speciale.

Am plecat aproape de unșpe noaptea, cu o mică parte din puhoi, hotărâți să prindem ultimul tren spre Hamburg. Un adevărat tren de festival. Pe peron ne așteptau deja câteva sute de oameni. A fost o călătorie liniștită, nimeni n-a băut bere, nimeni n-a vorbit tare.
Una peste alta, Hurricane a fost o experiență “mit alles”. Adică cu-de-toate. Exacta așa cum mi-a explicat neamțul din spatele meu că e mai simplu să cer, în timp ce eu încercam să-mi personalizez chebabul, rugându-l pe vânzător să taie roșii și să mai aducă niște chilli.
Cu alte cuvinte, dacă ai rabdare și experiență cu genul asta de festival extra large, sunt sigur că poți să te dai de-a dura exact așa cum îți dorești. Cu siguranță însă nu ai cum să treci pe la toți artiștii. Poate doar în backstage. Pe mine, personal, cel mai mult m-a încurcat lipsa unor culoare de sens între scene (care s-a resimțit mai ales sâmbătă) și suprapunerea trupelor. Plus că pe termen lung, noroiul devine o suprafață foarte obositoare, iar kilometrii din gara și festival ajung și ei să se simtă.
Dar, în același timp, am trăit și am văzut și o gramadă de lucruri bune. Nu le mai repet aici, le-am presărat în cele trei articole, dar, în fond, este vorba de educație și un dram de organizare. La Hurricane am avut parte de o experiență mișto pentru că, în primul rând, am avut de-a face cu oameni mișto, răbdători, și mai ales, cu simțul umorului. Danke, bis zum naechsten Mal.

de Tudor Rares Pop

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.