Vernisaj GORZO – La adăpostul unor plante invazive @ H’art Gallery
7 Iulie, 19:00
for english scroll down
Textele din expoziții se scriu despre artă în general sau despre lucrări în particular, sau despre artist? Niciodată nu pot să-mi dau seama, e clar, nu sunt un partizan al retoricii discursului curatorial. Prefer să intru în hora personală a artistului și, de acolo, să scriu ceva despre mine. Dacă implicarea a fost cinstită și deschisă din partea mea, ea va elucida ceva. Pe Gorzo îl știu de la început. Cu el am început sarabanda galeriei acum 14 ani. Împreună cu el mi-am lămurit multe și mi-am întărit caracterul, nu mă mai sperie mare lucru. Deși nu spune explicit, Gorzo știe exact care e valuta forte în artă – puterea individuală. Ea nu se poate tranzacționa, nu ține de finanțe, de relații sau de aparențe. Puterea în artă se cucerește și se fură zi de zi, e luciferică și deci răzbunătoare dacă ești delăsător și neatent, îi place durerea, excesul bahic pe termen scurt și postul prelungit după. E o concubină geloasă, pustiește tot ce înseamnă viață așezată. Urăște vacanța la mare sau la munte cu familia. E un înger exterminator. Puterea în artă înseamnă să pui paie pe foc. E o imolație a lumii căzute ce produce la nesfîrșit carne inertă, materie și acumulare delirantă de tip supermarket. Să pui tot ce e cargo pe foc, pentru că asta e situația reală, imaginea budistă e foarte pe șleau – suntem cu casa în flăcări. Nu e un sadism sau o distrugere fără rost, e o creație în alt regim ontologic, unul invizibil. Focul, deși element după greci, e foarte aproape de imaterialitate, e în același timp proces dar e și prezență cît se poate de copleșitoare. Focul e cel mai adecvat simbol pentru caracterul inefabil al sufletului. (…)
Dincolo de viață și accidentele ei inefabile, arta poate atinge o seamă de ecouri sufletești și Gorzo le vizează și le dorește în practica de atelier. Femeile cu pulă, coconii roz, carcalacii zîmbitori, masca celui de-al treilea sex sau totemurile întunecate sunt obiecte ce au o utilizare sufletească dincolo de explicații, indicații și alte complicații. Ele sunt dispozitive de accesat mormăiala ancestrală a lumii. (Dan Popescu)
Are art show texts supposed to be about art in general, about specific pieces, or about the artist? I never seem to know, obviously, since I’m no expert on curatorial discourse rhetoric. I’d much rather involve myself in the artist’s personal story and, from that standpoint, write something about myself. If my involvement has been honest and open, it’s bound to yield some result. I’ve known Gorzo from the beginning. It’s him I started this whole gallery thing with, 14 years ago. It’s him I figured out so many things with, it’s him I strengthened my character with, to the point where not much scares me anymore. Although he will never flaunt it, Gorzo knows precisely what the trump card is in art – individual strength. It can’t be sold, it doesn’t belong to finance, connections, or appearances. (…) Power in art is conquered and is stolen every day, it’s luciferian and therefore vengeful if you’re careless or complacent, it thrives on pain, short-term Bacchic excess, followed by long-term fasting. It is a jealous concubine, wreaking havoc on all that is peaceful living. It loathes family vacations, be they in the mountains or at the seaside. It’s an exterminating angel. Power in art means adding fuel to the fire. It’s an immolation of the fallen world, endlessly churning out dead meat, products, and delirious, supermarket-like, hoarding. Setting all your cargo on fire, because this is how things stand – the Buddhist image of the house on fire is very blunt and appropriate. It’s not sadism, or aimless destruction, it’s creation, but to a different ontological beat. Although the Greeks called it an element, fire is very close to being immaterial, it’s simultaneously process and overwhelming presence. Fire is the most appropriate symbol for the ineffable trait that soul has. This is my point… the ineffable. (…)
Outside of life and its ineffable accidents, art can sound these soulful echoes, and Gorzo wants and aims for them in his studio practice. Chicks with dicks, pink cocoons, smiling baddies, the mask of the third sex, or dark totems, all are objects with a purpose beyond explanation, indications or other complications. They are devices that access the ancestral grunting of the world. (Dan Popescu)
traducere Flavia Yasin