O expoziție prezentată de Centrul Artelor Vizuale Multimedia, București
“Mi-am nehotărât destinul”
Urmărind această nouă serie de lucrări prin prisma evoluției din ultimii ani a lui Radu Pandele, unul dintre cei mai prezenți expozițional artiști vizuali ai generației ‘sub 30 de ani’, stupoarea discrepanței formaliste ar putea fi descrisă parafrazând versul unui poet intrat deja în panteonul clasic al literaturii – De prea multă culoare mă-negrisem.
Problema, mai mult ontologică decât conceptuală, pe care artistul și-a pus-o la începutul procesului de producție, este una inerentă sistemului artistic universal, dar încă incipientă și pregnantă în amorful sistem local – poziția artistului în raport cu aparatul instituțional, ceea ce Arthur Danto numea generic Artworld. În propriii termeni, premisa de la care artistul pleacă este legată de controlul asupra propriului demers care îți este cerut de către sistemul din care faci parte. Rezolvarea, spusă cu limbă de moarte, ca o mantră motivațională și răbufnire simultan, este statuată ca un exercițiu de integritate – ‘îmi doresc să simplific totul, pictura să îmi redevină viață’.
Generația din care artistul face parte, cea post-decembristă, crescută întru totul în valorile sistemului de capital, este una care în majoritatea ei lucrează nu de pe o poziție critică față de acesta, ci în continuitatea lui. Chiar și când critica este prezentă, aceasta este mai degrabă una de îmbunătățire sau completare a sistemului, asumat ca cea mai bună dintre lumile posibile. În acest context, strategia pe care Pandele pare că a urmat-o până în acest moment, dublată ca fapt relevant și definitoriu și de o activate susținută în zona unui street-art comanditar (corporate sau instituțional) și nu reacționar, a fost una cu un instrumentar imagistic sprijinit pe un amalgam discrepant (dar simbiotic) de surse din literarură și istoria artei întâlnind domeniul publicitar cu strategiile sale de auto-promovare, sau atitudini lowbrow specifice artei stradale, redate în culori saturate, identificate atât actualelor forme publicitare, cât și variilor stiluri nascente din pop-art (preponderent vaporwave), cu un formalism inert și strălucitor ca ambalajul tip al unui produs. Metoda, prin care toate tipurile acestea de tratare a imaginii deveneau integre, este una postmodernistă la nivel general, pe al cărei palier funcționează o logică evidentă a colării de elemente disparate într-un tot unitar, integrând și netezind complet punctele de tranziție și rupturile, într-o formă finală a colajului digital, realizat prin programe de randare spațială. Multidimensionalitatea senzorială oferită de suprapunerea și colaborarea mediilor creează un șoc vizual puternic, dar și un mediu sau o intermedia extrem de complexă, capabilă să captiveze palpebral publicul.
Acum, însă, intrând în spațiul galeriei, în locul acestui întreg desfășurător analog unui parc tematic pentru adulții corporate de astăzi, întâlnim compoziții unitare, realizate într-o cromatică alb-negru sau monocromă. Plecând de la problema dată, artistul construiește auto-ficțiuni ce au în centrul lor statutul artistului contemporan, prins între o logică istorică, a maestrului solitar și una contemporană, a artistului super-star, angajat și cu influență directă în sistemul socio-economic. Sticlelor mototolite de Frutti Fresh, țigărilor ireal de perfecte sau pizze-lor cu de toate, li se opun acum elemente ale unei experiențe directe, senzoriale, precum o gură deschisă larg, înghețată în țipăt, ochi strânși ambiguu, ca în cazul unui dezgust sau al unei mirări, sau deschizătura mormântului, din perspectiva celui îngropat. În locul volumelor uniformizante ale randărilor, avem acum de a face cu o perspectivă directă, bazată pe tehnica de filmare POV, imaginile construindu-se la nivelul ochiului în locul unei perspective plonjate, privite de sus.
Mai mult, ca rezolvare tehnică, în locul colajelor digitalizate, vedem istoria picturii ca mediu venind în contact cu tehnicile contemporane de producție a imaginii, cât și capacitatea acestor medii – pictura, street-art-ul, printul – de a se imita unele pe altele, până în punctul în care vizitatorul citește eticheta sau privește mai atent suportul și înțelege ce materiale și ce tehnici vede, de fapt. De remarcat în acest sens difuzia spray-ului folosit pe pânză pentru a imita efectul de impasto al uleiului sau realizarea unei reclame luminoase dintr-un nod gordian rezolvat, literar, ca în poveste.
Pentru ceea ce în trecut se desfășura ca atitudine, ca o clară, dar benignă, ireverență, acum cred că demersul este cel de a introduce în canonul artei vizuale, prin biografism, stările mici, invazive, istoriile intimiste de living-room sau dormitor, sau problemele ontologice primare, atât în interiorul imaginii ca reprezentare vizuală, cât și în lumea artei, ca autor. Pandele nu mai evită deloc realitățile amare ale vieții tip a autorului contemporan estic și, cu toate acestea, reușește să combată cantonarea într-un anume mizerabilism.
Afirmația-mantră care încheagă producția recentă a artistului, mi-am nehotărât destinul, vine în acest context ca una eliberatoare. Gura care țipă este cadrul al doilea de după încleștarea aluvionară a ochilor, care vor distruge în fascicule tot ceea ce este străin de intenția incipientă, dar și o explozie a întregului sistem, ca în finalul filmului Zabriskie Point al lui Michelangelo Antonioni.
Horațiu Lipot
/
Deschidem fără vernisaj, vă așteptăm pe rând, între 17:00 și 21:00, mascați și cât mai răsfirați.
Expoziția va rămâne deschisă până în 27 noiembrie (vă rugăm să vă anunțați vizita și vi se va deschide).
Notă privind sănătatea și securitatea: Datorită pandemiei COVID-19, expoziția va fi accesibilă în conformitate cu regulile stabilite de Ministerul Culturii și Ministerul Sănătății. Vom permite maxim 2 persoane simultan. Purtarea măștilor în interior este obligatorie.
///
“I’ve undecided my fate”
Looking at this new body of works through the lenses of Radu Pandele’s development in the last few years, one of the most active artists of the under-30 generation, when it comes to exhibitions, the stupor of the formalist discrepancy could be described by paraphrasing the verse of a poet already belonging to the pantheon of literature – I’d gone black from too much color.
The problem which the artist has posed at the beginning of the production process, ontological rather than conceptual, is inherent to the capitalistic artistic system, but still incipient and relevant for the amorphous local one – the position of the artist within the institutional apparatus, or what Arthur Danto generically called the Artworld. In the artist’s own words, the premise is about the control of the endeavor which is asked of you from the system to which you belong. The solution, said as if on a death bed, like a motivational mantra and a breakthrough at the same time, is stated like an exercise of integrity – I wish to simplify everything and to turn painting into life again.
The artist belongs to the post-Communist generation, raised entirely within the values of the capitalist system. It is a generation that operates not from a critical position, for the most part, but in continuity with the system. Even when criticism is present, it aims rather at improving or completing it, understanding it as the best of the possible worlds. Within this context, the strategy which Pandele seems to have followed up to this point, relevantly and definingly doubled by sustained activity in the commission-based street art sector (corporate or institutional), and not reactionary, was a strategy with an imagistic toolkit owing to a heterogenous (but symbiotic) mix, with sources from literature and art history meeting advertising strategies of self-promotion, or lowbrow attitudes specific to street art, rendered in saturated colors, identified both with current advertising trends, as well as various derivatives from pop-art (mostly vaporwave), with the glittery and inert formalism of a product packaging. The method which integrates all these different image renderings is postmodern at the general level. This works in the sense of a conspicuous collation of distinct elements into a unitary whole, integrating and completely smoothing out transitions and ruptures, into a final image, created with spatial rendering software in the form of a digital collage. The sensorial multidimensionality offered by the superimposing and collaboration of media creates a strong visual shock, but also an extremely complex medium or intermedia, which is visually arresting for the public.
But now, entering the gallery space, instead of this whole development, analogous to a theme park for today’s corporate adults, we meet unitary compositions, realized within black-and-white chromatic compositions, or monochrome ones. Starting from the given problem, the artist creates autofictions centered on the problem of the contemporary artist, caught between the historical logic of the solitary master, and that of the contemporary superstar artist, engaged and directly influencing the given socio-economic system. The rumpled Frutti Fresh juice bottles, the uncannily perfect cigars or the pizzas with everything are opposed to elements of direct, sensorial experience, like a mouth wide open and frozen in a scream, ambiguously squinted eyes, as if disgusted or awed, or an open tomb seen from the buried one’s perspective. Instead of the standardizing volumes of 3D renders, we now have a direct perspective, based on the POV filming technique, the images built at eye level instead of a bird’s-eye view.
Moreover, as a technical solution, instead of digital collages, we see the history of painting as a medium coming into contact with contemporary image production techniques, as well as the capacity of these media – painting, street art, print – to imitate one another, up to the point where the viewer reads the label or looks at the material more carefully and understands what it is that he sees exactly. In this sense, it is remarkable to notice the diffusion of spray on canvas which imitates the effect of the oil impasto technique, or creating a neon sign from a solved, literary, Gordian knot.
For what happened previously as a clear, but benign irreverence, now I believe that the endeavor is to include into the canon of visual art, through biographical acts, all the small and invasive states, intimate living room or bedroom anecdotes, or primary ontological problems, both visually represented in the image, as well as the art world, as an author. Pandele has stopped avoiding the bitter realities of the typical life of the Eastern contemporary author while avoiding sinking in a certain miserabilism.
The statement-mantra binding the artist’s recent production, “I’ve undecided my fate”, comes in this context as a liberating one. The screaming mouth is the second frame after the alluvial clenching of eyes, which will destroy everything foreign to the incipient intention, but also an explosion of the whole system, like at the end of Michelangelo Antonioni’s film Zabriskie Point.
Horațiu Lipot
/
The exhibition remains open through November 27th, 2020 (please call or email in advance to arrange your visit).
Health & Safety Note: Due to the COVID-19 pandemic, the exhibition will be accessible according to the rules established by the Ministry of Culture and the Ministry of Health. We will allow a maximum of 2 people at a time. Wearing masks while inside the space is compulsory.
///
“Eldöntetlenné tettem a sorsomat”
Radu Pandele a harminc éven aluli nemzedék egyik legaktívabban kiállító tagja. Az utóbbi években megmutatkozó fejlődésén keresztül szemlélve, eme újabb sorozatának formalista eltérése keltette megrökönyödést, talán csak Nichita Stănescut parafrazálva tudnánk megfogalmazni – Szürkévé tett a sokszínűség.
Az a probléma, ami sokkal inkább lételméleti, mint az ötlet ábrázolási lehetőségeire utaló, és amelyet a művész már az alkotási folyamat elején felvetett, az egyetemes művészeti rendszer sajátja, de még mindig nagyon kezdetleges és megterhelő a hazai szervezetlen, torz rendszeren belül, éspedig – a művész álláspontja az intézményesített hivatalos szervezetekkel szemben, amiket Artur C. Danto általánosan artériáknak nevezett. A művész értelmezése, amiből kiindul, a saját alkotói eljárására vonatkozik, amit az a rendszer követel meg tőle, aminek ő is részese. A megoldást végrendelkező hangnemben, ami egyben benső kifakadás meg lelkesítő mantra, példaként állítja maga elé feddhetetlenségi gyakorlatként – „Mindent le szeretnék egyszerűsíteni, hogy a festés újból az életemmé váljon”.
Az a ’89 decembere utáni nemzedék, melyhez ő is tartozik, és amelyik mindenestül a tőkés rendszer értékrendjén nőtt fel, nem megy szembe eme rendszerrel, nem bírálja azt, mivel alkotói álláspontja magának a rendszernek a folyománya. Ha netán mégis felmerül valami kritika, az még akkor is inkább ezen rendszer fejlesztése vagy kiegészítése, amit a lehetséges világok legjobbika-ként vállalnak fel. Ebben az összefüggésben a Pandele által eddig követett stratégiájára ráerősít egy lényegesen meghatározó az utcai művészetet korporatista meg intézményes berkekből jövő támogatás, ami megrendelői és nem reakciós jellegű. Ez a stratégia egy olyan képzeleti eszköztárra támaszkodik, ami egy eltérő (de együtt élő) irodalmi és művészettörténeti források elegyítéséből áll. Mindez a reklám területével társul, a maga sajátságos önfényezési eljárásaival, vagy az utcai művészetre jellemző közönséges, ízléstelen látszatformákkal, amiket telített színekkel jelenít meg. Ezek egy szabványosított termék jellegzetes csomagolására hajaznak, amilyeneket a jelenlegi hirdetési formák, meg a pop-artból eredeztethető legkülönfélébb élettelen s rikító formalizmussal bíró stílusok (főleg vaporwave) is használnak. Az a módszer, amellyel a képfeldolgozás mindezen típusai egységessé váltak, nagyjából egy posztmodern eljárás eredménye, amelynek illesztési elvében egy nyilvánvaló ésszerűség működik, mégpedig az egymástól eltérő elemek egységes egészbe történő összeragasztásával, az átmeneti pontok és szakadások tökéletes egybeillesztésével, elsimításával, a digitális kollázs végső formájában, térképzeti renderelő programok segítségével. A média átfedése és együttműködése által kínált érzékszervi sokdimenziósság, egy erős vizuális sokkot hoz létre, ugyanakkor egy rendkívül összetett közeget avagy intermediális közvetítést is, ami képes szemhéjon ragadni a közönséget.
Most azonban, belépve a kiállító helyiség terébe, a mai vállalati felnőttek vidámparkjához hasonló kromatikus zajlás helyett, egységes fekete-fehér vagy egyszínű kompozíciókat találunk. Ebből az adott problémából kiindulva, az alkotó olyan önfikciókat állít fel, amik által a kortárs művész helyzete fogalmazódik meg, aki a magányos mester és a jelenkori szupersztárolt, elkötelezett alkotó felfogása közé szorulva, közvetlen befolyással bír a fennálló gazdasági-társadalmi rendszeren belül. Az összegyűrt Frutti Fresh palackokkal, a valótlanul tökéletes cigarettákkal vagy a mindenes pizzákkal szemben, ezúttal a közvetlen élmények érzékszervi elemei kerülnek, például egy sikolyba fagyott tátott száj, undor vagy csodálkozás hatására kétértelműen összeszűkült szemek, ami lehet egy elhantolt ember hunyorgása is a megnyíló sír láttán. A renderelések egységesített térbelisége helyett most egy közvetlen, szembeötlő perspektívával van dolgunk, ami a POV filmezési technikán (a kamera szubjektív nézőponti szemszöge) alapul, ahol a képek szemmagasságban állnak össze, a béka-, vagy madár-perspektíva helyett.
Ami a technikai megoldást illeti, a kollázsok digitalizálása helyett, ezúttal a festészet olyan médiumként mutatkozik meg, ami szoros kapcsolatba kerül a kortárs képalkotási technikákkal. Valamint az is láthatóvá válik, hogy ezek a médiumok, – festészet, utcai művészet, nyomtatás – eladdig képesek utánozni egymást, hogy a néző kénytelen közelről elolvasni a címkét, és csak ha jobban szemügyre veszi a hordozó felületet, akkor érti meg milyen anyagokat és technikákat is lát valójában. Ebben az értelemben figyelemre méltó a vastagon felhordott lenolaj érzetét utánzó porlasztott festék szóródása a vásznon, vagy a mitikus történet alapján egy szó szerint is megoldódott gordiuszi csomóból származó fényreklám megfestése.
Ami korábban csak mintegy tiszteletlen, ámde jóindulatú magatartásként mutatkozott meg, most úgy vélem inkább általános megközelítéssé vált, éspedig az, hogy vezessük be a vizuális művészet kánonjába az életrajzi elemek által közönséges, hétköznapi, invazív állapotokat a nappali vagy a hálószoba meghittnek vélt történeteit, meg az alapvető lételméleti problémákat, mind a képen belül vizuális ábrázolásként, mind pedig a művészeti világba a szerző személye által. Habár Pandele már nem kerülgeti a kortárs keleti alkotóművész tipikus életének keserű realitásait, ám ennek ellenére mégis sikerül elkerülnie a nyomorúságba süppedés egyfajta kétségbeesett ábrázolását.
A művész legújabb alkotását lezáró mantrás kijelentés, – eldöntetlenné tettem a sorsomat – ebben az összefüggésben egészen felszabadítóan hat. A sikító száj, a második képkocka a sorban, az aláfutásos szem összeszorítása után, ami sugár nyalábokban elpusztít mindent ami az eredeti szándéktól eltér, az egész rendszer felrobbantását is jelenti, akárcsak Michelangelo Antonioni Zabriskie Point-jában a filmvégi jelenet.
Horatiu Lipot
fordította Dabóczi Géza