După primele două seri de reprezentații, am ajuns în sală pe 22 august 2026 pentru cea de-a treia seară a Laboratoarelor Academiei de Dans și Performance, purtând cu mine acel amestec familiar de entuziasm și vulnerabilitate pe care îl simți la CNDB. Ca privitor care caută mereu urmele corpului în spațiu, ultima seară a absolvenților a fost pentru mine ca o oglindă directă. Cursanții ediției a III-a au lucrat alături de peste 20 de artiști și profesori din România și din străinătate, explorând limitele mișcării, ale textului și ale arhivelor somatice. Dar ceea ce am trăit de pe locul meu din sală nu a fost o simplă prezentare de final de curs sau un bilanț academic. A fost un maraton de stări ultra-concentrate: de la rute autobiografice și scurtcircuite ale muncii vocaționale, la atacuri de panică traduse în 14 minute de mișcare pură și până la șotroane de cretă desenate pe podea ca mici granițe de protecție. Trei lucrări, trei perspective care au transformat sala într-un spațiu comun de laborator, în care fiecare dintre noi și-a recunoscut o bucată din propriul haos cotidian.
Wow! You’re a dancer?! Can you show me a split?
Concept și interpretare: Sofia Sitaru-Onofrei
Titlul aruncă în aer, cu o autoironie mușcătoare, una dintre cele mai enervante și superficiale întrebări pe care le primește un dansator. Dar ceea ce începe la suprafață ca o satiră a expectativelor exterioare devine rapid o disecție autobiografică dulce-amăruie. Sofia nu-și expune doar mișcările – își deschide fizicalitatea ca pe o arhivă vie. Numele ei, repetat obsesiv pe parcursul spectacolului este o ancoră de identitate rostită ca o mantra de supraviețuire. Se simte acea nevoie acută a performerului de a-și construi singur o cușcă simbolică (doar pentru a avea din ce să evadeze repetat și a simți, în sfârșit, că trăiește un moment de împlinire).
Coregrafia e o succesiune continuă de scurtcircuite deliberate. În secvențele de balet clasic, liniile impecabile sunt sparte de momente disruptive, într-o suită de contraziceri corporale (unde grația se lovește de grotesc, iar de la imagini bizare tip jellyfish-goat ajungi rapid la o stare de perplexitate). Momentul în care Sofia alege să arate publicului ce NU îi place să danseze devine aproape terapeutic, dublat în fundal de supratitrări directe cu gândurile ei netratate din timpul mișcărilor de dans. Aici intervine o contradicție relatable pentru oricine lucrează într-un domeniu creativ: îmi place baletul, nu-mi place baletul, iubesc să dansez, corpul meu cedează, mă doare, mă ridic și mă duc iar pe scenă. E acel paradox interior al muncii vocaționale, unde pasiunea funcționează ca un grand jeté — un salt spectaculos care o face să simtă că plutește deasupra lumii, dar care, în același timp, o consumă ca un foc interior din care nu mai știe cum să iasă. Spectacolul e o mărturisire, făcut în speranța de a afla cine este ea acum, într-o etapă în care certitudinile vechi s-au dizolvat.
Finalul taie orice urmă de romantism artistic: proiecții cu screenshot-uri din conversații reale— grupuri de muncă, discuții sterile despre bani, găsirea de spectacole și organizarea de cursuri de balet pentru copii. Realitatea pragmatismului financiar zdrobește feeria scenei. Sofia livrează un solo autobiografic care te face să le ceri scuze în gând tuturor dansatorilor pe care i-ai întrebat vreodată la o bere dacă pot să-și pună piciorul după cap.
What if today…?
Concept și interpretare: Ada Anghel
Solo-ul Adei Anghel aruncă spectatorul direct în prezentul nevrotic al societății contemporane. What if today…? este echivalentul vizual și corporal al acelui glitch interior pe care îl trăim când lista de lucruri de făcut ne depășește resursele mentale, iar proiecțiile catastrofice încep să ruleze pe fundal. Dispoziția spațială e decisivă: spectatorii sunt aduși extrem de aproape de spațiul performativ, suprimând orice distanță de siguranță. Performera dovedește că n-are nevoie de o dramaturgie strivitoare de cuvinte și nici de un maraton de o oră ca să strângă stomacul. În doar 14 minute (un format revigorant și ultra-concentrat), Ada transmite absolut tot ce e necesar despre frica de scăpare de sub control. Mișcările ei sunt sacadate, impulsive, un fel de micro-management corporal al anxietății pe care privitorul îl simte direct de la câțiva centimetri distanță.
Tensiunea din sală devine fizică. Fără să devină moralizatoare, coregrafia creează un efect de oglindă imediat: e un solo despre fragilitatea controlului și despre cum încercarea continuă de a-ți gestiona viața se transformă într-un meci de box cu propria umbră, lăsându-te cu întrebarea inconfortabilă — unde se termină responsabilitatea zilnică și unde începe pur și simplu nevoia de liniște? Această tensiune acumulată nu se dizolvă când lumina începe să scadă, ci smulge privitorul din poziția pasivă de observator. Nu există timpi morți, nu există paranteze inutile. Când performance-ul se oprește, scurtcircuitul e atât de neașteptat încât rămâi suspendat câteva secunde înainte să poți reacționa. Nu-ți dai seama când s-au scurs cele 14 minute, dar încărcătura pe care a reușit să o depună pe scenă continuă să vibreze în încăpere mult timp după ce luminile s-au stins definitiv.
Solo-ul funcționează ca un experiment de psihodinamică aplicată: corpul Adei devine un pendul uman, prins într-o oscilație perpetuă între forțele de atracție ale responsabilității și entropia internă generată de anxietate. În fizică, un sistem aflat sub o presiune continuă intră inevitabil în scurtcircuit, iar în plan somatic, Ada ne arată cum corpul încearcă să-și construiască o homeostazie de avarie — o stare temporară de echilibru dinamic menținută cu un consum uriaș de energie.
Această metabolizare a panicii deschide o serie de întrebări inconfortabile: Cât din mișcările noastre zilnice mai sunt reflecții autentice ale propriilor intenții și cât e doar o reacție pavloviană la un algoritm nevăzut al productivității? Este oare decizia de a încetini singurul act cu adevărat subversiv pe care îl mai putem opune sistemului?
Every house has a door
de Bianca Ardeleanu, cu Bianca Ardeleanu și Sofia Sitaru-Onofrei
Un duet care funcționează ca o capsulă a timpului dezasamblată în direct. Every house has a door refuză nostalgia dulceagă despre copilărie și alege în schimb să scormonească în colțurile umbrite ale primilor ani, acolo unde s-au construit primele ziduri de protecție. Bianca Ardeleanu și Sofia Sitaru-Onofrei construiesc o dinamică de joc extrem de fizică și tensionată, în care granița dintre joacă inocentă și mecanism de supraviețuire se șterge treptat.
Proiecția stărilor în public e imediată: jocul de pe scenă reactivează amintiri corporale, senzația de vulnerabilitate, dar și nevoia disperată de a găsi un spațiu sigur. Limbajul sonor, textul și mișcările fragmentate te prind într-o atmosferă stranie, deopotrivă familiară și inconfortabilă. Reîntoarcerea la joacă nu e prezentată ca o scăpare simplă, ci ca o reconectare anevoioasă cu o libertate uitată. Este un spectacol intens, fragil și extrem de bine dozat, care arată cum ușile pe care le închidem la maturitate continuă să scârțâie în spatele fiecărui gest pe care îl facem. Urmele de cretă albă trasate pe jos funcționează într-o cheie vizuală dublă: la o primă vedere, sunt liniile unui șotron nostalgic, însă compoziția împrumută rapid estetica rece a marcajelor de la o scenă a unei crime. Modul în care performerul se întinde pe podea și se conturează singur transformă gestul într-o autopsie a propriei copilării, dar și într-un cerc magic de protecție, un fel de barieră invizibilă împotriva lumii exterioare.
Punctul de viraj al spectacolului mută complet miza din zona infantilă în plin adulthood. Odată ce pe fundal se aude Yellow Submarine de la The Beatles, dinamica fizică intensă și frenetică de la început se domolește brusc. Legate la ochi, performerele adoptă mișcări mult mai reținute, tatonante și timide, marcând trecerea de la dezinvoltura copilului la reținerea precaută a adultului. În acest spațiu sonor suprarealist, un nod direct către estetica psihedelică și hedonismul contracultural al anilor ’60–’70, apare o secvență subtilă de complicitate secretă: un gest familiar, un schimb discret de inhalări profunde și reverie împărtășită. In fond, „we all live in a yellow submarine” devine metafora perfectă pentru izolarea confortabilă a adultului. Dacă submarinul galben în care ne-am adăpostit cu toții începe să ia apă, mai avem curajul să deschidem ușa și să ieșim la suprafață fără nicio armură? Submarinul e acea capsulă ermetică pe care ne-o construim ca să navigăm prin apele adânci ale anxietăților cotidiene fără să ne udăm, iar galbenul (culoarea avertismentului, dar și a optimismului artificial) este ca un semnal de alarmă camuflat într-o petrecere.
Este „ușa” copilăriei un spațiu pe care l-am încuiat de frică, sau doar un prag peste care am trecut fără să ne dăm seama? Lucrarea Biancăi nu încearcă să vândă un bilet de întoarcere în trecut, dar demonstrează că corpul își amintește absolut tot, fiecare joc, fiecare frică și fiecare îmbrățișare. Iar ușa despre care vorbesc ele nu se închide niciodată definitiv, doar că, de la o vârstă încolo, îți trebuie un pic mai mult curaj ca să te apleci și să privești prin gaura cheii.
Ultimele seri la CNDB ne arată că corpul nu este o formă fixă, definitivă, este o arhivă care păstrează simultan febra copilăriei, anxietatea listelor de to-dos și oboseala cronică depusă în încheieturi. Proiectul Academiei reușește să ofere scenei contemporane din România un spațiu de cercetare nefiltrat, unde vulnerabilitatea devine cea mai puternică unealtă de lucru. Plecăm din sală fără concluzii definitive și poate că nici nu este nevoie de ele. Rămânem în schimb cu întrebarea deschisă a întregului maraton: cât din ceea ce trăim în fiecare zi este cu adevărat al nostru și cât purtăm tăcut în corp, așteptând doar un moment de dans ca să scoatem totul la suprafață?
Inspirate de modele pedagogice europene precum TanzFabrik Berlin, PARTS Bruxelles, ELAN – Centre National de la Danse Paris și e.x.e.r.c.e Montpellier, Laboratoarele Academiei de Dans și Performance își propun să contribuie la consolidarea scenei dansului contemporan din România prin dezvoltarea unui cadru bazat pe cercetare, colaborare și schimb de cunoștințe. Mai multe informații despre program și următoarele spectacole, găsiți aici. https://cndb.ro/educatie-si-formare/academia-de-dans/academia-de-dans-si-performance-cndb-2025-2026/
Program cultural cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării. Cu sprijinul: Forumul Cultural Austriac București, Goethe-Institut România, Institutul Francez din România și Institutul Polonez București.
Doboș Ana-Medeea
