Interviu Alexandru Drăghici Band | Cu Picioarele Goale în vie • feeder.ro

Un muzician cu rădăcini adânc înfipte în tradiția muzicală a regiunii Vlașca, Alexandru Drăghici vine din zona Argeșului și a copilărit la Pitești, unde a început studiile de muzică. Încă din primii ani de școală, a fost atras de acordeon, un instrument care i-a marcat parcursul muzical timpuriu. Participarea la concursuri de muzică populară i-a adus notorietate și a consolidat legătura sa cu muzica tradițională. Alexandru Drăghici promovează valorile vieții rurale atât prin albumul său recent, cât și prin activitatea cu formația de etno-rock Islaz.

Pe 13 iulie, Alexandru Drăghici Band va cânta la al doilea eveniment din seria Cu Picioarele Goale, parte din inițiativa Tohani România și Centrul Cultural Subcarpați de a celebra bogăția folclorică prin concerte, meșteșuguri și tradiții.

feeder: Ce v-a inspirat să creați albumul în stilul muzical tradițional al regiunii Vlașca?

Alexandru Drăghici: Eu vin din zona Argeșului. Am copilărit la Pitești, unde am studiat în primii ani la Liceul de Arte Dinu Lipatti pianul. Acolo și atunci am fost foarte atras de acordeon, instrument la care am cântat până prin clasa a 5 a, perioadă în care am fost la câteva concursuri de muzică populară, locale și unul național, televizat, unde am ajuns până în finală și câștigasem o formă de notorietate pentru respectarea pariului pe care l-am făcut cu realizatorii și cu orchestra: că dacă o să iau 10 pe linie, o să dau de pământ căciula din garderoba mea tradiţională. Mediul era, deci, foarte muzical. Totuşi, pe lângă cel şcolar era şi cel de acasă. O parte activă şi implicată din copilărie mi-am petrecut-o în sudul judeţului Argeş, unde, de mai jos de Piteşti, începe câmpia plată ca tava şi izvorăsc râurile de câmpie care alcătuiesc articulaţia zonelor Vlașca și Teleorman, de mai jos. Consider indicația geografică destul de importantă, pentru că de multe ori ea reflectă variația stilistică micro-regională, fie că e vorba de folclor muzical, tradiții sau limbă. Altfel spus, inspirația a venit din acel contact cu realitatea acestui sud arid în care am trecut prin diferite experiențe inițiatice: mersul la biserică de sărbători, la moară cu bunicii, la treierat, la cules de zarzăre și de prune, la țuică… Deci o întreagă serie de valori ale vieții rurale pe care încerc să le promovez prin muzica mea, atât prin acest album, cât și prin activitatea mea cu formația de etno-rock Islaz.

f: Puteți să ne povestiți mai multe despre muzicanții cu care ați colaborat pentru acest album? Cum ați ajuns să lucrați cu acești muzicanți și ce aduc ei unic muzicii voastre?

A.D.: Ne-am întâlnit de câteva ori la concerte, cu muzicanții din satul Mârșa, și am fost foarte atras de stilul lor. Această idee a unui album care să pună pe harta muzicală zona Vlașca o am de mult. Și eram în căutări de instrumentiști care să cânte precis în acest stil. Un concert a avut totuși o importanță deosebită: acela la care am fost descoperit de Nea Vasile de la Mârșa. El cânta cu lăutarii și am fost invitat să facem un moment împreună, spontan, fără repetiție și fără să-i cunosc personal. Regretatul solist a fost foarte impresionat de mine, îmi amintesc și acum cu recunoștință și cu emoție acea întâlnire. Până să se stingă, am mai avut ocazia să ne întâlnim încă o dată, unde am cântat și am comunicat excelent. Această apreciere a lui reprezintă pentru mine o adevărată diplomă în muzică și, trebuie să recunosc, că a fost o experiență foarte motivantă.

Așadar, fiind mai aproape de fenomen, l-am selectat pe Zaharia Tiu, un contrabasist extraordinar, de o forță incredibilă, cu un discurs muzical palpitant și foarte dinamic. Cu momente de treceri foarte vii și energice, e puțin toboșar, veți vedea. Să nu uităm că am cântat ani de zile muzică rock, deci încă apreciez energia și volumul. Alături de el, a înregistrat Dinu Constantin, un violonist de care, din primul moment, mi-am dat seamă că așa trebuie să sune vioara pe albumul meu: înalt, vorbit, văitat, ăsta-i stilul.

Un loc special în album îl are acordeonistul și etno-muzicologul Shaun Williams, de care mă leagă o veche prietenie și multe colaborări muzicale, care s-a potrivit și el cu Hohnerul lui, acel pițigoi de acordeon care sună exact ca pe ulița mea, la țară.

f: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să cântați la Tohani în colaborare cu Centrul Cultural Subcarpați? Cum vedeți această colaborare în promovarea muzicii tradiționale românești?

A.D.: Mă bucur foarte mult să am această ocazie. Avem de parcurs un drum lung, noi cei care vrem să punem lupa pe stilurile muzicale românești, care, mai bine de jumătate de secol au suferit tot felul de forțări și alterări, până la a le fi ușor descentrate reperele. Așa că le apreciez munca pentru că e aceeași cu a mea și sper să continuăm colaborarea.

f: Cum ați descrie stilul unic „ca pă Vlașca” pe care doriți să-l faceți cunoscut publicului? Ce elemente distinctive îl diferențiază de alte stiluri muzicale tradiționale din România?

A.D.: „Vlașca e o oarecare stare de câmpie, puțin împădurită pe la colțuri și cu râuri subțiri. Cursul râului care trece prin satul meu a fost schimbat de o babă într-o noapte și, când eram mic, apa lui putea fi folosită ca antigel” postam recent pe rețelele de socializare. Din punctul de vedere al textului, stilul Vlașca se încadrează în ampla lirică erotică și ironică muntenească, despre care planific să elaborez o lucrare de focloristică. Mai recent, acest stil este definit și prin prezența mai multor toponime. Strict muzical, domină un mod de gamă majoră, astăzi, extins în mai toată lăutăria sudică, dar și o tehnică distinctă de interpretare. O horă de Vlașca, musai începe cu: Hai, haaai…

f: Care sunt cele mai mari provocări și bucurii în a păstra și a promova muzica lăutărească tradițională? Cum reușiți să mențineți autenticitatea acestei muzici în fața tendințelor moderne?

A.D.: În antropologie și etnologie, autentic este un cuvânt interzis. Pentru că autenticul e greu de măsurat. Este posibil ca Fetele lui tata, piesă actuală și de nelipsit la evenimente, să devină un artefact peste un secol, așa cum sunt astăzi înregistrările lui Brăiloiu.

Așa cum am încercat să demonstrez și în teza mea de disertație, lăutăria continuă, expresivitate și stilistică există și în interpretarea lăutarilor actuali, iar uneori chiar se pot observa niște conservări stilistice extraordinare. Am numit această conservare organică, adică se păstrează uneori repertoriu, ritornele, cântece pentru că lăutarilor le sunt cerute de public, sau, în general, fac plăcere publicului.

Eu fac totuși alt demers, delimitându-mă de meseria de lăutar, pe care o admir enorm, dar al cărei rafinament nu-l pot atinge. Aș fi un impostor să mă consider lăutar, pentru că, așa cum am mai spus în media, această vocație a menestrelului îmi lipsește. Încercarea mea este mai degrabă una de punere în scenă a lăutăriei, așa cum a fost am perceput-o într-un moment (perioada pre-amplificare), într-un loc (Vlașca) și prin propria mea percepție și experiență.

f Ce mesaj doriți să transmiteți prin muzica voastră publicului? Cum sperați ca oamenii să se conecteze cu rădăcinile și tradițiile prezentate în piesele voastre?

A.D.: Sper să reușesc să cultiv sentimentul apartenenței și al identității, însă nu neapărat acela al apartenenței naționale. Mai în glumă, mai în serios, în societatea românească, dacă ne uităm în trecutul nostru genealogic, găsim ușor o origine rurală destul de aproape. Găsim deci un sat. Eu am norocul să fiu foarte apropiat de satul meu. Așadar, în definitiv, este un demers de autocunoaștere și m-aș bucura ca oamenii să simtă ce am simțit și eu făcând căutări în aceată muzică și această lirică, să-și găsească satul sau să-și amintească de el.

f: Cum reușiți să îmbinați elementele muzicii tradiționale cu cele moderne pentru a atrage un public divers? Ce influențe moderne ați integrat în muzica voastră fără a compromite tradiția?

A.D.: Îmi place invoația, eu la o nuntă cu orgi și viori electrice mă simt bine, unii instrumentiști sunt extraordinari. Totuși, proiectul Ca pă Vlașca și-a propus să fotografieze lăutăria din epoca ei pre-amplificare, în care se cânta exclusiv la rece, iar asta este parte din această stilistică. Influețele moderne le aplic în celălalt proiect, cu trupa de etno-rock Islaz, unde, ultima noastră piesă lansată chiar luna asta: Thasos, în stil grecesc. Iar piesele mai vechi îmbină ska-ul şi reggae-ul cu horele şi cu sârbele, rock-n-roll-ul cu brâurile ş.a

f: Ce planuri aveți pentru viitor cu Alexandru Drăghici Band? Există proiecte sau colaborări noi la orizont de care ne puteți povesti?

A.D.: Cel mai probabil vom concretiza acest proiect, vom adăuga instrumentişti şi ne pregătim de lansarea unui nou album, despre care încă nu voi divulga mai mult.

f: Cum vedeți viitorul muzicii tradiționale românești și rolul vostru în acest context? Ce credeți că ar trebui făcut pentru a asigura continuitatea și relevanța acestui gen muzical?

A.D.: Munca noastră este una de vitrină, cum am spus, de punere în scenă. Reperele mele vin în special din zona adânc balcanică. Muzica tradițională are un statut mult mai important printre arte în Bulgaria şi, mai ales, în Grecia. Acolo procesul de conștientizare este avansat, cu precădere pe malul Egeei. Spaţiul românesc are de recuperat în această conturare a muzicilor tradiţionale, deci rolul nostru sper să fie acela de a apropia acest nivel de cel al vecinilor balcanici.

f: Ce așteptări aveți de la concertul de la Tohani și ce surprize pregătiți pentru public? Cum sperați ca experiența concertului să influențeze percepția publicului asupra muzicii tradiționale?

A.D.: Singura surpriză care poate fi dezvăluită este: veniţi să ascultaţi cobza şi să vedeţi cum poate să sune ca ţambalul! În rest, mă aştept să fie urechi care să înţeleagă ce facem, iar noi o să cotim într-un anumit moment al concertului repertoriul spre tematica vinului şi a viei, cu nişte cântece foarte cunoscute.