Interviu cu Maria Duda – Un-hidden Bucharest

Last updated on April 10th, 2019 at 09:17 pm

Reading time: 54 minutes

[read in EN]

 

Seria interviurilor Un-hidden Bucharest continuă cu o discuție despre schimbare alături de Maria Duda, membru fondator al proiectului BAZA, din care s-a dezvoltat și inițiativa Little Improvements. Maria propune pentru București o întoarcere la detalii și o conectare la concretul situațiilor, ne vorbește despre recent inaugurata scară și banchetă pentru Kretzulescu, despre lucrul cu studenți și elevi, despre exemple faine implementate în spațiul public, în țară și în afară, și cum poate arta să influențeze pozitiv contextul interior și exterior.

 

f: Bună, Maria, ce înseamnă pentru tine schimbarea – ca om, ca arhitect și inițiator de proiecte cu impact urban, social și cultural, ca locuitor al Bucureștiului?

Maria Duda: Schimbarea. Ceea ce îmi place la schimbare e că este activă, cere o readaptare, o realiniere a contextului propriu, nu doar extern, este un catalizator de metabolism în sine. În cercetarea mea de doctorat am căutat schimbarea sub forma permutărilor în spațiul public bucureștean, de exemplu. Permutări de poli de atracție, de captatori ai atenției, mutații de formă, funcțiuni, și mai ales, de semnificație. Schimbarea are multe valențe, observați și din sinonimele parțiale pe care le-am enumerat mai sus. Fără reacție, și aici mă refer ca decizie a acțiunii, nu poți supraviețui mult timp schimbării.

Coborând din sfera semanticii în concretul cotidian, consider că schimbării fizice a clădirilor, trotuarelor, orașului, îi corespunde la nivelul utilizatorului, în mod instant, visceral, o schimbare comportamentală, de atitudine.

Iar acest fenomen este absolut determinant pentru conștientizarea impactului pe care proiectele și intervențiile de orice tip, arhitectural sau infrastructural, îl au pentru publicul locuitor și utilizator. Noi ca profesioniști creăm cadrul, cadrul creează povești și amintiri, ce la rândul lor modelează identitatea colectivă. Riscul imens al schimbării, cu care de altfel ne confruntăm în prezent în București, este lipsa de responsabilitate sau discernământul unifazat ce deraiază intervențiile – tipicul „las’ că nu contează dacă”, „o să repare alții”, „nu se prinde nimeni”, „doar cinci minute” – care sunt întâmpinate pe partea cealaltă de o aparentă toleranță, acea pseudo-indiferență dacă vreți, ce ascunde însă o nervozitate crescândă. Iar personal, fie că este de partea schimbării sau a reacției la schimbare, responsabilitatea asupra uneia, dacă nu asupra amândurora, trebuie asumată.

 

f: Cum arată Bucureștiul din perspectiva ta, în acest moment? Spuneai recent că „normalizarea” este termenul care exprimă cel mai bine nevoile capitalei, în special în materie de confort, siguranță, accesibilitate și integrarea în spațiul și viața urbană a tuturor categoriilor de oameni, indiferent de abilitățile fizice, statut social etc. În timp ce alte orașe ale lumii se concentrează pe eficientizare și sustenabilitate, pe soluții inteligente de mobilitate urbană și chiar schimbări de natură estetică, noi suntem cumva în zona de utilitate primară, de bază. Cum demarăm schimbarea în această situație? Care sunt principalele provocări? Care sunt soluțiile pentru o transformare consistentă, pe termen lung?

Maria Duda: Nu știu dacă suntem într-o zonă de utilitate primară sau mai degrabă prinși într-o paradigmă a reparațiilor lipsite de consecvență. Avem mașini care parchează pe trotuar – punem bolarzi, avem lipsă de locuri de parcare în cartierele dormitor – punem parcări pe trotuare, avem trafic intens – lărgim străzile.

Avem un oraș care într-adevăr, la scară teritorială, răspunde infrastructural nevoilor primare în măsură suficientă, de limită, dar care la nivel de detalii este complet difuz. Detaliile reprezintă fix cadrul personal cotidian al fiecăruia dintre noi: de la confortul acasă-ului, la drumul spre școală, muncă, parc, piață, fie el pe trotuar ocolind mașinile parcate, cutiile transformatoarelor electrice, stâlpii, bolarzii, sărind bordurile, bălțile, căutând trecerile de pietoni semnalizate și luminate corespunzător, fie el în transportul public, cu stațiile ce uneori nu au bănci, hărți de orientare sau orar, fie cu mașina personală și nervozitatea legată de ambuteiaje, claxoane, viraje nesemnalizate și vânarea unui loc de parcare. Iar cât privește timpul liber și oferta orașului pentru plimbare, relaxare, contemplare, sport, cultură – din nou, la nivel de detalii câte spații și clădiri publice, centrale sau nu, sunt accesibile ca distanță și ofertă de activități pentru copii, adolescenți, oameni în vârstă, indiferent de capacitățile lor locomotorii, vizuale, mentale?

Schimbarea a venit în ultimii ani prin două metode, de obicei practicate de grupurile de inițiativă civică, ONG-uri, fundații comunitare – cea observațională și informațională, de watchdog, care semnalează și documentează nereguli și cea pro-activă în sensul de identificare și implementare de soluții posibile. Există, ca să enumăr doar câteva exemple, acțiuni de îmblânzire a spațiilor publice adiacente locuințelor, tururi ghidate care povestesc istoria și evoluția orașului către chiar locuitorii săi, relansări ale bibliotecilor metropolitane ca hub-uri comunitar-culturale. Pentru consistență însă, colegii mei și cu mine considerăm că trebuie să ne întoarcem la detalii, pe care să le analizăm individual, prin prisma unor grupuri de documentare formate din arhitecți, urbaniști, antropologi, economiști și locuitori ai zonelor, să le negociem și rezolvăm zonele de suprapunere/ tranziție, și astfel să putem acoperi, de la fața locului, întregul teritoriu.

Bucureștiul marilor planuri și al viziunilor demiurgice ratează în prezent prin lipsă de date reale, și de conectare la concretul situațiilor care îl compun.

f: Ești membru fondator al proiectului BAZA, activ din 2016, care are deja în portofoliu inițiative de punere în valoare a spațiului public, reintroducerea în circuitul cultural al clădirilor abandonate, colaborări cu entități și evenimente cultural-artistice, ateliere de educație non-formală. Din BAZA s-a născut și Little Improvements, odată cu proiectul „Scara” ca element de articulare a trei spații publice – porticul Galeriilor Kretzulescu, biserica Kretzulescu și parcul bisericii. Într-un material recent ai detaliat procesul de implementare, posibilitățile de utilizare a spațiului nou creat – format din scara cu podium, banchetă și masă – respectiv legătura cu istoricul locului. Spune-ne care au fost primele impresii din partea comunității și de ce este important să păstrăm în memoria colectivă și să valorificăm astfel de spații uitate/ abandonate.

Maria Duda: Am inaugurat scara pe 28 februarie. Treptele au fost fixate pe 4 februarie, iar bancheta laterală o săptămână mai târziu. Primele impresii au fost majoritar pozitive, dar, ca la orice proiect de intervenție în spațiu și pentru public, au existat opinii împărțite. Pe de o parte, un mare grup reprezentat de businessurile locale, turiști, cetățeni non-rezidenți și mare parte din enoriași au apreciat scara pentru că le-a oferit o scurtcircuitare a traseului, un acces suplimentar pentru clienți, o continuitate, un loc de joacă/ escaladă pentru copii, un popas în preajma bisericii de unde să poată încă asculta slujba, dar să și stea la aer și soare fără să deranjeze pe nimeni.

Un alt grup a fost compus din rezidenți și o parte mai conservatoare a enoriașilor care au văzut în acest proiect, în primul rând, o schimbare a configurației pieței și porticului așa cum se păstrează ele în memoria recentă (după anii 1990 încoace, odată cu retrocedarea Palatului Kretzulescu către Parohie) și, în al doilea rând, au fost preocupați de posibilitatea ca scara (asociată cu cafeneaua din apropiere) să atragă grupuri de persoane care să ocupe acest spațiu și să perturbe (în opinia lor) liniștea publică. Am primit însă, în același timp, și mărturii, de la locuitori mai vechi ai zonei, că în arcade existase până în anii ‘70 o scară (improvizată) ulterioară intervenției reconfigurante din anii 1958-62.

Dincolo de temerile și așteptările îndelungate legate de implementarea scării, este de menționat că ne aflăm în centrul capitalei, într-o zonă activă public, cu o dinamică socială firească, într-un context unde vibrația turistică se suprapune natural liniștii spațiului rezidențial. Pornind de la începutul lunii martie, timp de un an vom monitoriza metabolizarea scării și a banchetei de către public, în speranța că documentările noastre succesive din ultimii 4 ani (am pornit în primăvara 2015), analizele, interviurile, fotografierea celor care escaladau arcadele, a intervențiilor succesive de curățare a zidurilor, căutările și propunerea rezultată din concluziile tuturor celor de mai sus se vor valida de către publicul utilizator.

Pe parcursul celor 3 ani oficiali de Little Improvements, postările noastre au fost și generatoare de idei de cercetări sau colaborări, cum a fost cazul cu Grupul de Inițiativă Kiseleff și festivalul Cartierului Creativ, sau luate ca exemplu de uite că se poate, și în acest fel încurajând acțiuni similare.

f: Care sunt locurile din București care au nevoie cel mai mult de „little improvements” și pe care BAZA se va axa în continuare? Totodată, care sunt top 3 orașe sau proiecte smart implementate în mediul urban, din țară sau din afară, care te inspiră?

Maria Duda: Menționam mai devreme necesitatea clarificării detaliilor orașului, a deplasării proiectanților de spații urbane de la computerul conectat la Google Street View, la cercetarea efectivă pe teren a spațiului public, a străzilor, a plintei urbane, a necesităților și posibilităților de parcare.

Am început de curând Bucureștii în detalii, suntem în faza de testare a metodologiei de documentare. Colaborăm cu Grupul de Inițiativă Kiseleff pe tronsonul Titulescu – Banu Manta – Mihalache – Delavrancea – Ion Mincu, investigând traseele pietonale, gradul de disconfort și periculozitatea create de parcarea la limita (i)legalității. Totul a pornit de la experiența personală a colegilor noștri de BAZA, părinți a doi copii, confruntați în drumurile lor zilnice către parc și locuri de joacă, cu o adevărată cursă cu obstacole presărate în fața căruciorului și a pașilor mici. Subiectul merită discutat și prezentat pe larg, iar aici cred că Irina Niculescu, Alexandru Belenyi și Matei Bogoescu pot să elaboreze poate într-un interviu separat. 😊

Bucureștii în detalii

Pentru partea a doua a întrebării – îi urmăresc pe cei de la CityLab și Project for Public Spaces.

Mă fascinează, cum probabil deja ați remarcat, soluțiile mici, dar care cresc și dau formă conceptului de lovability față de oraș. Ca experiențe personale, în fiecare loc unde merg caut ce cauzează atașamentul publicului față de spațiu.

În Basel e Rinul care, de cum se încălzește, e folosit ca mijloc de transport spre și dinspre birou. E plin de lume care înoată, cu prosopul și hainele office înfășurate într-un balon de plastic – Wickelfisch, ce a devenit și simbol al orașului. În Londra, pe lângă enorma paletă de opțiuni de petrecere și trecere a timpului și spațiului public, este incluziunea culturală și educațională. Piesele de teatru și spațiile de spectacol pentru tineret au fost re-elaborate și remodelate pentru a permite și copiilor cu autism să participe. Au pus în picioare o întreagă metodologie de regie, iluminare scenică, monitorizare a sunetului, creare de spații alveolare de liniște care să facă perceptibil și inteligibil actul artistic. Similar, la Nisa am avut bucuria parcului situat între cele două bulevarde de intens trafic rutier – care parc devine pe lângă scurtcircuitare pietonală și spațiu segmentat pe activități, conținând zone de sport, de muzee, de joacă, de întâlnire. Iar Roma sau Veneția, prin excelență oraș pietonal, au relaxarea cu privire la folosirea spațiului public: piațetele bisericilor, grădinile universităților, curțile muzeelor sunt spații de plimbare și lectură în aer liber, sau locuri de joacă ale copiilor, ale căror chițăieli și alergat nu își atrag nicio observație sau admonestare vocală.

În țară și București, admir proiectele atelierului MNM pentru podul peste Canalul Morii și amenajarea Străzii Duzilor din Reghin, Planwerk, cu lucrările lor de la Sibiu și Cluj – tot abordarea detaliului a stat la baza proiectului pentru reabilitarea centrelor istorice, Vallum, care are o întreagă tradiție de intervenții sensibile în spațiile de promenadă din cadrul natural [f: exemplu – Drumul Sării. Arhitectură peisageră la Sovata], AMAis, La Firul Ierbii, Wolfhouse Productions, studioBASAR.

 

f: Unul dintre obiectivele BAZA este formarea unei rețele profesioniste de tineri, „care să lucreze împreună și să facă ceva pentru oraș”. Cum decurge această „recrutare” și colaborare în prezent? Cum ați gândit structura rețelei și cum plănuiți să o dezvoltați? Nu în ultimul rând, vă doriți să implicați și comunitatea în proiectele viitoare sau să educați membri ai comunității ce pot genera, la rândul lor, propriile „little improvements” – la nivel de asociație de blocuri, zone punctuale din cartier etc.?

Maria Duda: Am început prin intervievarea cunoscuților noștri, și de aici s-a propagat. Cunoaștem mulți astfel de activatori la conferințe, discuții, uneori îi descoperim online, alteori au venit chiar ei în întâmpinare. Portofoliul s-a amplificat de la organizații non-guvernamentale la antreprenori și chiar funcționari publici, și suntem bucuroși de astfel de traversări nu doar de domenii, dar și de arii și perspective de acțiune. Există în această diversitate câteva filoane comune acestei generații, iar accentul cade pe mișcarea de durată medie și lungă în spațiul european sau global. Fie că s-au educat, format profesional, au lucrat ca voluntari sau sunt în continuu contact colaborativ cu exteriorul țării, activatorii urbani contemporani sunt, să zicem, migratori culturali și reușesc să țeasă punți interprofesionale cu toleranță, responsabilitate și deschidere. Aceasta este trăsătura comună pe care am remarcat-o ca resursă suplimentară a determinării pe care o au în proiectele pe care le întreprind, dar bineînțeles că nu este un criteriu obligatoriu în stabilirea unor contacte noi, sau în realizarea oricărui tip de acțiune civică.

Am gândit inițial structura rețelei pe criterii profesionale – cine ce face, și ce scopuri pe termen lung are – astfel încât să se poată lega organic diferitele puncte ale constelației. Ne dorim să însoțim această rețea de o hartă a acțiunilor, pentru a vizualiza mai bine ariile de interes, dar și a intra mai ușor astfel în legătură cu grupurile active în anumite zone pe care se doresc dezvoltate proiecte individuale.

 

f: În cadrul BAZA, ați avut mai multe proiecte cu studenți și liceeni – de exemplu, Clasa Informală – The Change Hub sau Space Informers. Profesor fiind, interacționezi constant cu noile generații. Ce te surprinde în mod plăcut când lucrezi cu tinerele minți creative? Cum ai descrie viziunea lor, gradul de implicare, dorința de schimbare? Și ce anume consideri că este important să stimulăm și să încurajăm în educația lor?

Maria Duda: La facultate am lucrat în special cu studenții de ani terminali (23-24 de ani), iar cu BAZA la workshopuri și în proiecte cu adolescenți de 15-16 ani. Este un salt de atitudine notabil între aceste grupuri, deși amândouă dau dovadă de o maturitate precoce.

Studenții și-au educat individual maturitatea profesională, în timp ce liceenii cresc în grup, în comunitate auto-organizată și foarte disciplinată.

Majoritatea liceelor beneficiază de mentorat din partea organizațiilor de training profesional sau al rețelei cluburilor Interact. Spus mai simplu, în afara orelor de școală, liceenii aleg voluntar să urmeze cursuri de time management, organizează excursii de team-building pentru a vedea ce interese comune au, fac brainstrominguri și pitch-uri de idei prin care fiecare contribuie cu proiecte care îi pasionează și în jurul cărora coagulează colegi. Sunt la zi cu toată terminologia specifică desfășurării unui proiect, știu ce este și cum se face un Gantt chart, își caută singuri finanțare, sprijin administrativ, specialiști pentru execuție. Cei cu care am colaborat făcuseră fashion show-uri cu propriile creații, spectacole de teatru, festival de poezie, workshopuri despre arhitectură sustenabilă, organizaseră campanii umanitare. Intern, se ocupă și de comunicare – învață singuri Photoshop, își fac siglele, motto-urile, discursurile, aleg tone of voice. Sunt foarte digital media savvy, ating ușor și natural câteva sute de utilizatori în câteva ore. Iar pragmatismul, eficiența lor foarte disciplinată le permite, de fapt, să jongleze aceste activități care le sunt deja în normalitate, cu școala și încărcările ei zilnice. Sunt o forță impresionantă, urmează toți pașii procesuali, ca la școală, și apelează cu încrederea specifică vârstei la profesioniștii adulți. Iar din partea noastră merită absolut să fie sprijiniți și sfătuiți profesional cu cea mai mare seriozitate. Avem și noi multe de învățat de la ei, și să nu uităm că îi formăm în spiritul profesionist cu care ne dorim să fim tratați.

Space Informers

f: Ne-am întâlnit la ultima dintre conferințele CAPITOL, desfășurată în noul sediu OAR. Ai fost parte din juriul pentru un Open Call al proiectului. Spune-ne câteva cuvinte despre procesul de jurizare și criteriile de selecție. Dintre proiectele-concept propuse au fost câteva care crezi că ar funcționa nu doar ca exercițiu de imaginație, ci ca exercițiu real în cazul în care grădina Teatrului de vară CAPITOL ar intra în faza de reabilitare?

Maria Duda: Capitol – Vision for the Future a fost un exercițiu foarte bun de aducere în prezent a unui spațiu care a avut o însemnătate majoră în secolul trecut, dar care se află în abandon de pe la finalul anilor ‘90, când s-au dat voit uitării cinematografele de stat. Un concurs nu provoacă gânduri și întrebări doar participanților, ci și publicului, și juraților. Să fie o oază nesperată de liniște în centrul zgomotos și aglomerat al orașului? Să fie o imagine a trecutului? Să fie refăcută silueta sa cu totul? Care este esența grădinii Capitol? Mi s-a părut că Fülöp Csenge a răspuns sensibil, personal și fezabil la aceste întrebări, ocolind capcanele nostalgice.

CAPITOL Summer Theatre Fülöp Csenge

f: Înainte de lansarea apelului la care am făcut referire anterior, am avut ocazia, la invitația ta, să discutăm cu studenții Universității Spiru Haret despre ansamblul Cinema / Teatrul de vară CAPITOL și ei au putut observa, de asemenea, situația din teren. Cum ai decis să alegi această temă pentru studenți? A fost un exercițiu cu scop practic sau orientat către aprofundarea multitudinii de teorii care se aplică unui ansamblu de monumente situate în centrul unei capitale? Care au fost cele mai interesante răspunsuri ale studenților la această temă?

Maria Duda: Exercițiul a fost, într-adevăr, de confruntare cu una din realitățile imobiliare ale Bucureștiului – preferința motivată economic, de a lăsa în părăsire clădiri de patrimoniu, până la degradarea lor ireparabilă, pentru a putea ulterior valorifica terenul. În fața unei asemenea practici, profesioniștii trebuie să vină cu soluții nu doar salvatoare pentru monumente, dar și sustenabile și valorificabile economic. Cifrele primează, iar valoarea adăugată a unei semnificații salvate este încă ignorată. Prin urmare, timp de un an, am propus studiul ariei din spatele hotelului Novotel/ fostele dependințe ale teatrului național, terenul viran al Poștei de colete, blocul abandonat al Editurii Tehnice, colțul gol de lângă Old Sibiu, Palatul Adevărul, cinematograful și grădina de vară Capitol. Am pornit cu documentarea la fața locului, studiul PUZ-urilor în vigoare, analize de funcțiuni, utilizatori, orare, tipologii, capilaritate, perspective, atractori, istorie a locurilor, ca pe baza lor să propunem masterplanuri și etape de intervenție.

În general, au fost două direcții – cele conservatoare ale țesutului existent, dictat în mare parte de tranzitul auto, și cele care au reconfigurat spațiul public pietonal, prin interpunerea unei rețele de piațete și pasaje noi, care să lege astfel noul de existent. Aducerea în prezent a fost, ca în cazul concursului vostru, tema determinantă – identificarea tipului de relații de scară, de utilizare, de public pe care aceste spații și noile clădiri să le deservească. Dintre soluțiile prezentate, menționez mai jos propunerile Mihaelei Atănăsoaie și lui Eugen Burlacu.

Mihaela Atănăsoaie

Eugen Burlacu

f: În ceea ce privește intervențiile în spațiul public și regenerarea urbană în București, am inițiat și proiectul Un-hidden Bucharest și am creat o hartă ce cartografiază 56 de desene care colorează orașul. Din punctul tău de vedere, cum contribuie arta la dezvoltarea orașului? Ce părere ai despre street art-ul din capitală în general? Există „little improvements” care ți-au rămas în memorie și pe care ai vrea să le menționezi ca exemple de schimbare pozitivă?

Maria Duda: Ah, arta în spațiul public! Da, categoric da, arta ca major improvement al contextului interior și exterior. Bucureștiul gri se poate colora cu atât de puțin! La una din emisiunile noastre de Experiența urbană am discutat cu Privește Cerul despre mesajul pe care îl răspândește, despre căutarea și alegerea locurilor, de unde să privești cerul. Ne-a povestit despre relația de antagonism filosofic cu AeuL și creatura haosului, care alături de Privește fac personajele recurente ale Bucureștiului.

Am o preferință personală pentru intervențiile de gherilă, contextualizate, care prelungesc poveștile urbane: Toybox, Ortaku, Jabra22, Kitră. În 2008, am descoperit la Art Basel arta urbană a lui Ernest Pignon Ernest și mi-a rămas imprimată atitudinea de a scoate la iveală ceva propriu locului intervenției – fie o istorie, o mitologie, o superstiție, o reacție politică. Orașul, prin straturile de artă urbană, devine un palimpsest în sens propriu. Ca puncte de pe harta voastră – Murivale și galeria în aer liber din piața volantă Sfântu Gheorghe este exemplar pentru scoaterea din profan a unui spațiu căzut în anostie. Apoi, țin minte în anii 2000 intervenția Pisicii Pătrate (cred) cu personajele lipite pe fațada fostului club Hermes din Lipscani – locuitori de poveste ai unui loc abandonat menit demolării. Mai nou, Sorina Vazelina și coechipierii care au dat imagine mărturiilor locuitorilor blocului turn de la Piața Națiunilor Unite, prin proiectul celor de la Elite Art Gallery. Iar la murale – comandate sau nu – Saddo și apoi toată tradiția revenirii asupra Arthur Verona mi se pare că a instaurat așteptări pozitive în rândul publicului larg.

f: Încheiem cu un mic salt în timp. București, 2029. Cum arată la modul ideal? Ce am reușit să schimbăm? 😊

Maria Duda: Mi-aduc aminte de un număr al revistei Colors – 2057 Welcome to Vörland. Impecabil. Cred că se va întâmpla mai repede de atât.

Să revenim la 2029. E cald. Dar avem mulți copaci acum – ca pe vremuri – corcoduși, mere aclimatizate și litchii, lămâi, portocale. Lumea e mai atentă, mai grijulie cu ceea ce o înconjoară și ceea ce face. Cartierele s-au specializat pe agricultură urbană, pe producerea de energie, pe spații și construcții ecologice, ajungând astfel să se auto-susțină și să facă schimb cu cartierele adiacente. Dâmbovița și clădirile istorice sunt arii protejate și transformate în spații de învățare, sport, cultură, comunicare, formare profesională și co-working. Nu mai există oameni fără adăpost: au în grijă turnurile de reciclare, farurile de iluminare și oxigenare ale cartierelor. Educația și cultura sunt accesibile tuturor, normalizarea orașului a avut în sfârșit loc.

 

Pe Maria o puteți urmări pe Facebook. De asemenea, vă invităm să fiți la curent cu proiectele BAZA – site, Facebook, Instagram – și Little Improvements – Facebook, Instagram.

Acest articol face parte din seria de interviuri Un-hidden Bucharest, publicate săptămânal pe feeder.ro, în care vom sta de vorbă cu artiști locali implicați în street art și graffiti. Vom descoperi împreună universul lor artistic și cum orașul poate fi regenerat prin intervenții artistice în spațiul public.

Fiți cu ochii pe feeder.ro, publicăm în curând interviuri noi. Discutăm cu iZZY iZVNE, Maria BălanJohn Dot S, Livi PoRobert Obert, J.Ace, KSELEQOQYNQYSHY, Primitiv Print, Livia Fălcaru, Skinny Bunny, Obie Platon, Alina Marinescu, Irina Marinescu, Kero, Lost.Optics, Serebe, CAGE, ILUC, Boeme1, Pisica Pătrată, Alexander Blot și nu numai.

Interviu de Emilia Cazan

Imagini © Maria Duda & Fülöp Csenge

Proiectul de street art Un-hidden Bucharest este organizat de Save or Cancel, prin feeder.ro, co-finanțat de AFCN. Programul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul programului sau de modul în care rezultatele programului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Organizator: echipa Save or Cancel compusă din Cristina Popa (random) – designer social, editor și manager cultural, și Andrei Racovițan (ubic) – arhitect, editor și manager cultural, alături de public, artiști, colaboratori și parteneri.

Partenerii proiectului: CNDB, Lente, Dizainăr, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Zeppelin, IQads, Igloo, Urban things, România Pozitivă, IQool

Despre Save or Cancel
Din 2008, Save or Cancel este un mediu de comunicare și propagare a artelor și culturii, promovând și facilitând rolul acestora în societatea contemporană.
Programele multidisciplinare auto-inițiate de Save or Cancel au ca scop identificarea oportunităților sustenabile și adaptabile de (re)valorizare a existentului prin proiecte de arhitectură, culturale și editoriale.

Vizitează pagina proiectului Un-hidden Bucharest pentru a fi la curent cu noile activități programate:Un-hidden Bucharest logo

0 Comments

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

© 2004 - 2019 feeder.ro

CONTACT US

Send us an email and we'll get back to you, asap. Thank you! ⭐️

Sending

Log in with your credentials

or    

Forgot your details?

Create Account