Vernisaj Nicolae Comănescu: Ordeful, Mezanplasul și Harneala @ H’Art Appendix

Vernisaj Nicolae Comănescu: Ordeful, Mezanplasul și Harneala @ H’Art Appendix
20 Noiembrie, 19:00

(For English, scroll down)

Artist: Nicolae Comănescu, Curator: Ioana Marinescu, Foto: Claudiu Ciprian Popa

Ordeful, mezanplasul și harneala

Multă vreme revoluția nu a fost un subiect pentru arta lui Nicolae Comănescu. Cât era student subiecte nu erau nici porcul, nici zgâții mă-tii dă’ fluture și în nici un caz pornășagurile, pe care el și alți artiști români s-au străduit să le bifeze imediat ce au ieșit de pe băncile școlii. Și revoluția a rămas un non-subiect multă vreme dup-aia. I se părea nepotrivit să vorbească în arta lui despre ce strigase în Piața Universității cu o seară înainte, sau să arate cum l-au fugărit jandarmii pe străduțe până la școală.
Ocazii pentru Comănescu Nicolae să protesteze ca persoană particulară au fost destule. Prima dată era în Brașov în ’87. A nimerit în timpul revoltei muncitorilor de la fabricile Tractorul și Steagul Roșu. Nicolae ieșise să ducă gunoiul, dar a plecat cu manifestanții și s-a întors abia seara târziu. Avea 17 ani proaspăt-împliniți și nu mai văzuse așa ceva nici măcar în filme. O mare de oameni cu steaguri, care urlau ca la fotbal. La început a crezut că vin de la meci. Dar atmosfera avea ceva ciudat. Nici manifestație oficială nu părea. Erau muncitori care agitau steagurile comuniste, dar nu aveau curajul să strige contra partidului. Urlau cu furie: „Jos hoții”.
În ’89 Comănescu servea ca militar în armată. Când a venit Revoluția, în decembrie, mai avea doar două luni până la liberare. În doar câteva zile de la declanșarea situației de urgență, prin mintea lui au trecut o groază de scenarii: acțiune, thriller, horror și cred că totul s-a terminat cu un mare mister. Întâi a sunat alarma și toți în jur s-au pregătit pentru o situație care prevestea războiul. Unitatea lui s-a pus în mișcare. Apoi au aflat că e o revoltă internă și că ar putea fi mobilizați în Timișoara. De aici începe horror-ul: Comănescu își închipuie cum o să fie trimis să omoare civili. Cum în spatele său o să fie cineva cu un glonț pentru ceafa lui, dacă nu se supune ordinelor. Își spune că va nesocoti comanda, va trage în securist și împreună cu ceilalți militari vor fugi în Serbia să se salveze. Planul nu se concretizează pentru că ordinele se schimbă și războiul civil se anulează: vor săpa șanțuri și se vor lupta cu teroriștii pe aeroport. O noapte întreagă, el și cu trupa lui, mitraliază fără o țintă precisă. Din față nu se vede decât un gard de beton. Nici nu se prind că teroriștii-ninja trag și ei. Abia dimineața văd gloanțele înfipte în brazii din spatele lor. Iar cartușele pe care le găsesc nu seamănă cu armamentul din dotare…
În anii nouăzeci Comănescu era într-o excursie la Moscova. Chiar în zilele în care avea loc puciul din August 1991. Când tabăra lui Boris Elțin se pregătea să se baricadeze în clădirea Parlamentului, Nicolae și cu alți prieteni români s-au oferit să participe alături de rezistență. Li s-a dat doar un teanc cu declarația lui Elțin, pe care să-l împartă prin oraș. Au fost refuzați politicos să se implice mai mult și îndrumați să se întoarcă acasă fără să-și frângă gâtul în țări străine. Nicolae nici măcar nu a văzut în direct poza glorioasă a lui Elțin pe tanc.
Și asta pentru că Revoluția, oricare ar fi fost ea, nu a înregistrat-o din primele rânduri, ci de undeva din laterală, dintr-un punct sigur de observație. Revoluția s-a transformat în subiect pentru Comănescu, în fața televizorului, departe de contactul cu piața, revoluționarii și jandarmii. Se întâmpla în 2011, ca reacție la violențele împotriva protestatarilor din Grecia. Când printre altele, a fost omorât un copil. Ca un seismograf, Comănescu a descărcat toată ura și frustrarea într-o gravură pe care a arătat-o doar prietenilor. Era în anul în care pregătea expoziția de la MNAC, alături de Ruxandra Balaci.
Și totuși. Cum să transformi Revoluția în subiect? Una e să strigi pe sub glugă la proteste. Să te duci acasă și faci spume, la prieteni, pe Facebook. Și alta să o spui subtil, din vârful buzelor pe pereții expoziției. Nu merge. Trebuie să treci prin ciur și prin dârmon. Și Comănescu își face o schemă: își scoate din minte toți jandarmii și protestatarii și bătăușii. Și toarnă și toarnă în lucrări. Pune culoare, din ce în ce mai multă culoare și mai puțin desen. Revoluția aproape că nu se mai vede și nimic nu mai are sens pentru nimeni. El încearcă să-și scoată arta din galerie și revoluția din minte: dă jos lucrarările de pe șasiu și transformă pânza pictată în mușama. Mușamaua o rulează și se duce cu ea în baruri și cârciumi. Vrea să afle dacă zgomotul și furia pe care el le simte nu s-au transformat pentru ceilalți în muzică de fundal. Le cere oamenilor să așeze peste pânza pictată mâncarea sau băutura, după caz. Să o pipăie și să o mototolească, să lase pe ea umori și unsori. Ca el la final să se elibereze și să-și pună arta fără remușcări pe perete. Oamenii înțeleg rapid că sunt supuși unui experiment artistic. Comănescu vrea să vadă cum se preling zemurile, cum se amestecă și cum se transformă pânza. Toată lumea mănâncă frumos și cu atenție. Cineva la bar șterge mușamaua cu drag, eliminând și singura pată neglijentă. Nu mai explic unde-i mezanplasul și cum e ordeful, dar v-ați prins care-i harneala.

Ioana Marinescu

Revoluție

Revoluție a fost un cuvînt auzit de mine pentru prima oară la televizor. Atunci, în 1989, eu aveam 15 ani, eram destul de citit pentru vîrsta mea și cuvinte periculoase ca “revoluție” sau „genocid” nu le citisem decît prin căteva cărți de istorie. Greșesc… de genocid n-am aflat decît prima oară cînd tata, aflat la Piatra Neamț să taie porcul, m-a sunat seara pe 20 decembrie. “Nu ieși afară că e genocid.” Ce dracu o fi asta, m-am gîndit și evident că am ieșit. Am asistat pe parcursul a 5 zile la tot soiul de scene-șoc care mi-au deschis ochii și mi-au trezit simțirile. Ceva s-a schimbat atunci, am resimțit totul ca pe o deșteptare dintr-un somn în ritm de fanfară. Totul părea ireal, pentru că … era ireal. Momentul acela a fost unic, cine l-a trăit în acele coordonate are un stigmat pe viață. Retrospectiv mă gîndesc că el a marcat o generație și din punct de vedere istoric este un eveniment unic, irepetabil, și care, în ceva timp, va deveni ermetic și de neînțeles. Să mă explic. A fost o revoluție televizată. Dacă am analiza evenimentul respectiv ca pe un fenomen media ne putem da seama că a fost ceva de neegalat. Mai întîi a avut parte de “full audience”, cu toții ne uitam la televizor și nu în felul în care ne uităm acum. Sensibilitatea era proaspătă, nu fuseserăm prea expuși la televizor, anii 80 pe TV au fost plini de propaganda ceaușistă. Aveam două ore seara cu Ceaușescu și Mihaela pentru copii. Nu se instaurase încă sentimentul teatralității. Acum, de fiecare dată cînd deschidem televizorul, odată cu imaginea luminoasă, se trage cortina. Fiecare dintre noi știe că acolo se petrece un teatru, că e o regie, că manipularea este prezentă, că ceva se vinde sau cineva e pedepsit. În 1989 toate acestea nu existau, ce vedeai la televizor era realitatea și, mai mult decît atît, totul se schimba la modul radical și în timp real. O asemenea situație socială nu mai e cu putință acum cînd imaginile mișcate curg pe telefoane, reclamele sunt foc continuu iar socializarea directă de pe maidan a fost înlocuită cu jocuri în rețea sau conversații impersoanale pe Facebook. Momentul acela din decembrie 89 parcă a fost conceput de un mare dramaturg antic. Pe lîngă absența sentimentului de teatralitate și audiența totală lupta se dădea pentru libertate. Îmi aduc aminte, cu jenă, că și eu am urlat cu pumnul ridicat în sus “Libertate!”, că strigătul acela era o descărcare orgasmică, vinovată și excitantă în același timp. Toată experiența aceea s-a terminat cu un snuff movie. La sfîrșit l-am omorît pe Ceaușescu, aproape live, și cu toții am dănțuit ca niște draci, chiuind de fericire. Îmi amintesc că-mi spuneam că dacă aș fi avut un pistol, și era în fața mea, l-aș fi executat fără drept de apel. Mi-e foarte jenă de asta acum. Să rezumăm: ne-am revoltat, ne-am uitat cu toții la televizor cum se schimba realitatea în direct, am urlat și cîntat în piețe, am văzut cum mor oameni, l-am prins și judecat sumar pe Ceaușescu după care l-am executat în grabă, am exultat, ne-am îmbătat, după care, de Crăciun a început să ningă. Așa ne-am cucerit libertatea. Iar cei care l-au omorît pe dictator au fost în mare parte decrețeii. A fost un paricid eliberator. Nu cred că un astfel de performance colectiv mai e cu putință undeva pe glob acum. Ne-am dezvrăjit, suntem vaccinați, am văzut prea multe și nu mai credem în multe. Azi revoluția a devenit loviluție, descărcările energetice colective se fac după ora 18, în Piața … Revoluției fără risc, fără singe și sunt cool.
Nicolae Comănescu era în armată de Revoluție. A trecut prin momente tensionate și efectele acelui mare performance colectiv el le-a trait din plin. Totul derivă de acolo, temperamentul artistic neîmblînzit, fronda artistică de la sfîrșitul anilor 90 în grupul Rostopasca și tot ce a urmat după anii 2000. Nevoia de șoc artistic e un fir roșu, un cîntar al reușitei în artă. În expoziția de față Nicolae ne face graficul plastic al posibilității unei lupte sociale. Pe mai multe fețe de masă el a pictat variante ale luptelor de stradă în care forțele de ordine pun ordine iar forțele haotice ale străzii introduc haos. Lupta nu e însă între ordine și haos, liniile sunt neclare, totul e inform și pictat cu scurgeri cromatice ce trimit mai degrabă la idea de acuplație și schimb de substanță decît la sentimentul că două blocuri distincte se înfruntă. Cele două forțe se opun însă se influențează mai mult decît intră în coliziune. E ca un dans energetic difuz, o mare luptă cosmică ce creează lumea formelor. Nimic nu-i clar pentru că lupta nu mai e așa clară precum era în 89. Acum putem privi spectacolul, el ne-a devenit confuz însă extrem de familiar. Atît de familiar încît atunci cînd lucrările sunt folosite ca fețe de masă, lumea continua consumul, e fericită, manîncă fără scrupule, le integrează cu grație și naturalețe în habitusurile cotidiene ale consumului. Revoluția nu mai poate fi televizată pentru că a învins. A devenit dans social, consum popular și fapt istoric valorificat comercial. Hasta la siempre!

Dan Popescu

ENGLISH:

The starter, the spot and the pun

For a long time, revolution was a non-subject in Nicolae Comanescu’s art. As an art student, there was no pig, no god damned butterfly and definitely no porn in sight, all things that both he and other Romanian artists strived to check off their list as soon as they graduated. And revolution remained a non-subject for a long time afterwards. He saw it as weird to speak of it in his art, after having yelled in the University Square the evening before, or show how the police had chased him across the streets, on his way to school.
There were plenty of chances for Comanescu Nicolae to protest as an individual. The first of them was in Brasov, in ’87. It was the workers’ riot from the Tractorul factory. Nicolae had gone to take out the trash, but left with the rioters and only returned late that night. He’d just turned 17 and he’d never seen such a thing, not even in the movies. A sea of people, waving flags and chanting, as if in a football match. At first, that’s what he thought, these are people going to a game. But the atmosphere was strange. It didn’t seem like an official manifestation, either. The workers were waving communist flags, but didn’t have the courage to chant against the Party. They were shouting angrily: ‘Down with the thieves!’.
In ’89, Comanescu was enrolled in the Army. When the Revolution hit, in December, he was only 2 months away from finishing. In those few days following the state of emergency declaration, a bunch of scenarios went through his head: action, thriller, horror, and I think it all ended with a great mystery. First, the alarms sounded and everyone around him started preparing for a prelude to war. His unit was on the move. Then, they learned that it was an internal riot, and that they could be sent to Timisoara. This was where the horror started: Comanescu pictures himself being sent to shoot civilians. Behind him, there’s someone holding a gun to his head, ready to fire if he doesn’t obey orders. He says to himself that he will disobey, he’ll shoot the bastard behind him and, together with his mates, they will flee to Serbia. The plan doesn’t come to fruition, because the orders change, and the civil war is cancelled: they will be digging ditches and fight the terrorists in the airport. For an entire night, he and his troop fire at the fence of the unit. All they can see ahead is a concrete wall. They don’t even realise that the ninja-terrorists are also firing. It’s only at dawn that they see the bullets lodged in the fir trees behind them. And those rounds look nothing like their standard issue equipment…
During the ’90s, Comanescu was on a trip to Moscow. Right when the coup d’etat took place, after wich Boris Yeltsin was sworn in as President of Russia. When the Democrats were preparing to barricade themselves in the Parliament building, he and some other Romanians offered to aid the Resistance. They were politely declined, and were advised to return home without laying their lives down in foreign countries. He didn’t even get to see the glorious picture of Yeltsin on a tank.
And all of this because Revolution, no matter which one of them, was never right in front of him, but rather, he was observing it somehow laterally, from a safe spot. Revolution became a subject for Comanescu in front of the TV, away from the square, from contact with the revolutionaries and with the police forces. It happened in 2011, as a reaction to the violent repression of Greek protests. When, among others, a child was killed. Like a seismograph, Comanescu unloaded all of his hatred and frustration in an engraving he only showed his friends. It was the year he was preparing his MNAC exhibition, along with Ruxandra Balaci.
And, still. How do you turn Revolution into a subject? It’s one thing to yell at protests, under your hood. To go home and flip out, with your friends on Facebook. And it’s an entirely different thing to say it subtly, with pursed lips, on the walls of a gallery show. It won’t work. You have to churn and sieve it. And Comanescu concocts a plan: he removes all the police, and protesters and bullies from his mind. And he pours, and pours into his works. He pours colour, more and more colour, less and less drawing. The Revolution is barely visible anymore, and nothing makes sense anymore, to anyone. He tries to take his out of the gallery, and the revolution out of his mind: he takes his pieces off the chassis, and turns the painted canvas into a tablecloth. He rolls up the tablecloth, and takes it to bars and pubs. He wants to know whether the noise and fury that he feels have turned to background music for others. He asks people to put their drinks or food, whichever they please, on the painted canvas. To feel and wrinkle it up, to leave their greases and their oozings on it. So that he’s finally free to put it up on a wall without remorse. People quickly catch on to this artistic experiment. Comanescu wants to see it all drip, see the canvas twisted and transformed. Everyone eats properly and carefully. Someone at the bar affectionately wipes the tablecloth, getting rid of the only careless stain. I’m not going to explain where the spot is, what the starter’s like, but you get the pun.

Ioana Marinescu

Revolution

The first time I heard the world ‘revolution’, it was on TV. Back then, in 1989, I was fifteen years old, I was quite well-read for my age, and I’d only encountered dangerous words like ‘revolution’ or ‘genocide’ in a few history books. My bad… I only heard about genocide when my dad, who was in Piatra Neamt for the yearly pig sacrificing, called me on the eve of December 20th. ‘Don’t go out, it’s genocide.’ What the fuck is that, I thought to myself, and, obviously, went out. Five days I witnessed all sorts of shocking scenes that opened my eyes and awoke my senses. Something changed at that point, I felt it all like I was awakening to a marching band. Everything seemed unreal, because… it WAS unreal. That moment was unique, whoever went through it at that point in their lives is scarred for life. I think back on it marking a generation historically as well, an unique event, irrepeatable, to become unintelligible over time. Allow me to explain. It was a televised revolution. If we were to analyse the event as a media phenomenon, we can tell right away that it is unrivaled. First it had the ‘full audience’, we were all watching TV, and not the way we watch it nowadays. The sensibility was fresh, we hadn’t been exposed to much TV, the 80s on TV had been littered with Communist propaganda. We had two hours each evening with Ceausescu, and Mihaela for the kids. The theatrical feeling was still absent. Now, every time we turn on the TV, along with the lit image, the curtain pulls back. Each of us knows that this is staged, that it’s manipulated, that they’re selling something, or punishing someone. In 1989 none of this was present, what you saw on TV was what you got, and, moreover, everything was radically changing in real-time. Such a social situation is no longer possible today, when moving pictures pour out of handheld devices, ads are relentless, and direct outdoor socialising has been replaced with online games or impersonal conversations on Facebook. That moment in December 1989 was seemingly conceived by an great ancient playwright. Along with the absence of theatrics and full audience, there was the fight for freedom. I remember, in embarrassment, that I, too, yelled ‘Freedom!’ as my fists rose up, that such a scream was an orgasmic unloading, guilty and exciting all at once. All of that concluded with a snuff movie. In the end, we killed Ceausescu, almost live, and we all danced like devils, letting out joyous yelps. I remember thinking that, if I’d had a gun, and he was in front of me, I would have executed him without batting an eye. I’m very embarrassed about it now. To sum it all up: we revolted, we all watched reality change live on air, we screamed and sang in city squares, we saw people die, we caught and flash-tried Ceausescu, after which we promptly executed him, we rejoiced, we got drunk, and then, after Christmas, it started snowing. That’s how we earned our freedom. And most of those who killed the dictator were the decree kids. It was a liberating paricide. I don’t think such a collective performance is possible anywhere in the world anymore. We’re demystified, we’re all vaccinated, we’ve seen too much and believe in too little. Today, revolution has become lovolution, collective energy discharge takes place after 18:00, in the Square of the… risk-free, blood-free, I’m cool Revolution.
Nicolae Comanescu was enrolled in the Army during the Revolution. He went through tense moments and was fully immersed in the effects of that great collective performance. All derives from there, the untamed artistic temperament, the artistic rebellion of late ’90s Rostopasca group, and all that followed in the 2000s. The need for artistic shock is a red wire, a measure of artistic success. In this current exhibition, Nicolae goes on to chart the possibility of social struggle. On a bunch of tablecloths, he’s painted different versions of street fights where the police force imposes order, and the chaotic force of the street induces chaos. The fight isn’t, however, between order and chaos, the lines are blurred, everything is shapeless and shown through paint drips that would rather make one think of coupling and fluid exchanges than of two separate blocks facing off. The two forces are, however, in opposition, but influence each other more than they actually collide. It’s like a diffuse energy dance, a great cosmic struggle, creating the world of shapes. Nothing is sharp because the fight is no longer as clear-cut as it was in ’89. Now we can watch the show, it’s become confused but oh so familiar. So familiar, actually, that, when the pieces are used as tablecloths, people keep on consuming, they’re happy, eat away without a moment’s pause, gracefully integrating them in the daily habits of consumption. The revolution can no longer be televised, because it’s already won. It’s become a social dance, popular consumption and commercially viable historical fact. Hasta la siempre!

Dan Popescu

fb event