Hurricane. Povestea unui festival din nordul Europei. Ziua 2.

  • by igu


A doua zi (Sâmbătă). Mic dejun la ora 12. Cu trenul spre festival. Ploaie, pogo şi noroi cu TriggerFinger. Ne întoarcem la miez de noapte, când afară e lumină.

Un motiv care m-a făcut să iubesc acest hotel este că servesc micul dejun până la ora 13.00. Da, aţi citit bine. Mă doare spatele de la salteaua neprietenoasă, dar să recunoaştem, e nepreţuit să te trezeşti la ora 12.00 şi să cobori la micul dejun. Cu adevărat, un hotel de festival.
Cât despre micul dejun, ei bine, am fost în multe hoteluri, dar ceea ce am descoperit aici ne-a lăsat cu gura cascată. Şi la propriu, şi la figurat. Mic dejun englezesc, mic dejun continental, mic dejun vegetarian, mic dejun a la francaise. You name, you has it.
În continuare, soarele vine şi pleacă după cum are chef. Trecem în revista YouTube o parte din line-upul serii şi analizăm formele de nori de pe cer. Întrebarea e cu ne încălţăm. Cum bocancii mi-au făcut paşii grei şi amari, optez pentru sandale. Mă risc, dar pe de altă parte mă simt uşor ca un fulg.

Supravieţuim cu greu la foodpocalypse. Plecăm spre festival cu trenul de 16:48. La ora şase batem din nou la porţile festivalului. Valul de oameni ne ia pe sus. Ne îndreptăm rapid spre punctul nostru de observaţie.

Cu berile în mână şi la adăpost întâmpinăm ploaia care transformă tot festivalul într-o baie de noroi. Lumea însă nu se sinchiseşte de asta. Ba dimpotrivă, pare un fel de bonus la distracţie. Apar făpturile din noroi, băieţi şi fete, din care se mai văd doar ochii şi zâmbetul. Ne gândim cum ar fi reacţionat lumea la noi acasă. Cât noroi, atâta dramă. Nu e cazul aici. Oamenii se bucură de ce au şi o fac exact aşa cum trebuie.

Este sâmbătă şi tot omul a ieşit la festival. Intru în vorbă cu un cuplu care, discret, îmi dezvăluie că au intrat fără brăţară. Adevărul e că nu prea mai apucă să te întrebe nimeni de sănătate la porţi. Sau poate că fiind sâmbătă închid şi ei ochii. Pentru că sunt simpatic îmi mai dezvăluie un pont. Un festival cu adevărat undeground, pe lângă Berlin, pe nume Fusion, unde berea este un euro, nu există sponsori şi se strâng doar vreo opt mii de oameni.

Pentru noi, ziua asta este mai degraba una în care ne minunăm precum ciobanul mioritic sprijinit în bâtă. Ne minunăm că în puhoiul asta de oameni, nimeni nu se înjură şi nimeni nu se bate. Nici cu pumnii în piept, nici cu alţii. Sigur, din când în când, mai apare câte o ambulanţă, câte un roacher dus-sus pe targă, câte o fată care abia se ţine pe picioare de la cine ştie ce combinaţie. Tinerii au felul lor original de a protesta atunci când nu sunt lăsaţi să intre undeva. Se strâng lângă badigard şi strigă vesel „Lăsa-ţi-ne înăuntru” până când sunt lăsaţi să intre sau până când se plictisesc şi pleacă spre alte zări. În paralel, un alt neamţ, pe nume Tobias, ne ţine un discurs lung şi întortocheat din care reţinem că tinerii au dreptul şi trebuie să protesteze, curios fiind cum procedăm noi atunci când avem nemulţumiri sociale.

Nu, nemţii nu sunt nici reci, nici distanţi, nici fără simţul umorului. Nici măcar aştia mainstream, de festival, ca să zic aşa. Mi-a confirmat lucru asta şi o franţuzoaică fotograf la concerte pe nume Roland :), peste care am dat ceva mai târziu în gară. OK, Roland e al doilea nume, primul e Gaele. Şi din punctul ei de vedere, cei mai nasoi sunt englezii, care după ce o iau pe ulei şi-o dau pe coajă.

Dar ajunge cu vorba. Mergem la scena roşie, la TriggerFinger, nişte belgieni destul de iubiţi de public. O nemţoaică de vreo patruzeci şi ceva spre cincizeci de ani îmbrăcată ca o adolescentă ne povesteşte de trei ori cum i-a văzut ea în concert la Hamburg. Îmi promite că o să fie un show memorabil şi mai spune că băieţii cântă rock californian. Buuuun, între timp ne mai încălzim cu nişte bere.

Şi are dreptate. TriggerFinger sunt, de departe, revelaţia festivalului. Cu bateristul îmbrăcat în roz, cu basistul ce pare un măcelar deghizat şi cu chitaristul vocalist deprins parcă din Neckerman, sunt ceva ce n-am mai văzut. Iar muzica, rock californian sau nu, rupe. Se practică pogo în mod civilizat, se cântă, se urlă, se dă din cap cu viteza luminii. Dar ceea ce rupe cu adevărat reflexele mulţimii este cover-ul lui „I follow rivers” al lui Lykke Li, care, fie vorba celor doi protagonişti din „Pisica albă, pisica neagră”, este mult mai bun decât originalul. Acum închipuiţi-vă vreo zece mii de oameni cântând piesa asta după ce şi-au rupt pletele din cap…

Dar să nu uit de Marsimoto alias Marteria. Un artist cu dublă personalitate format pe bază de hip hop, care a stârnit valuri de entuziasm şi de mâini fluturate.Şi care ne-a plăcut foarte mult. Un show din două perspective diferite susţinute de acelaşi artist. Nouă ne-a plăcut mai mult Marsimoto, cu un hip hop ce ne-a adus aminte de Wu Tang Clan şi RZA.

Pe final, prindem un colţ de mulţime la scena verde unde Arctic Monkeys fac ce ştiu ei mai bine. Un show de care ne bucurăm prea puţin, ultimul tren pleacă la 00: 41, iar drumul până la gară e lung. Trebuie să recunoaştem ca avem un ghimpe împotriva Căilor Ferate Germane. Puteau şi ei să mai bage măcar un tren cu două vagoane spre Hamburg. Ca să zic aşa, ne întoarcem pe lumină, pentru că, să nu uităm, suntem mult spre nord, iar la ora 22:00 soarele încă se mai zbate pe cer. Ne culcăm cu draperiile trase.

de Tudor Rares Pop

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.