Hurricane. Povestea unui festival din nordul Europei. Prima zi.

Prima zi (vineri). Semne de furtună. O ţigară, herr polizai? Schinken, brot und 70.000 de oameni. Portishead vs. Ramstein. Mergem cu taxiul „like a bo$$”.

Ştiam din experienţă că Germania nu e o ţară prietenoasă când vine vorba de vreme. Mai ales când urci spre nord, ca noi. Am pus la socoteală inundaţiile recente si prognoza care anunţa trei zile de ploaie.
Cu calculele astfel făcute, orice om normal şi-ar fi luat măcar o haină groasă. Eu am uitat. Cum-necum, în bagaj s-a strecurat totuşi un fâş subţire, bun mai degraba dimineaţa, pe terasă, la mare. Şi o pelerină de ploaie. In rest, pantaloni scurţi şi tricouri.
Am decolat pe un rasărit blând lăsând în urmă un Bucureşti gata să fie descompus de caniculă şi am aterizat la Munchen, într-o mare baltă. Pe scaunul din faţă, ne-a fost alături Tino Furtună, cel care ţine clapele în formaţia Holograf. Ne pufneşte râsul. O fi şi asta un semn.

Hurricane este un festival cu greutate. Se ţine de şaisprezece ani la Scheeßel, un cătun prins undeva la mijloc între Hamburg şi Bremen. Are o medie de spectatori de 70.000 pe an şi o temperatură medie de 15 grade. Este al doilea festival din Germania, după Rock Am Ring. Oferta muzicală vine cu-de-toate. Hurricane e orice, numai underground nu.

Dar lucrul asta are şi părţile lui bune. Pentru că ajungi să-i vezi pe nemţi, mai ales pe cei tineri, aşa cum sunt. Şi oamenii sunt bine. Dar să nu anticipăm.
Camera de hotel, de fapt o mini garsonieră, ne deschide o poartă în timp. Am intrat în Germania, imediat după căderea Zidului. Mobilier nouăzecist, parcă suntem în magazinul celor de Ping Pong. Cine a văzut filmul “Goodbye, Lenin” va înţelege pe loc despre ce vorbesc. Stăm aşa năuciţi vreo zece minute. Ne dezmeticim, în rest, totul e impecabil. Avem tot ce ne trebuie. Inclusiv un uscător de păr pe nume Alizeu. Detaşamente de nori aleargă pe cer, soarele arată ca un ou ochi ţinut prea mult sub capac. E abia prânz, dormim iepureşte vreo două ore acompaniaţi de mierle.

Suntem cazaţi în cartierul St Pauli, celebru pentru felinarele sale roşii şi pentru echipa de fotbal, ai cărei suporteri sunt faimoşi pentru, să-i zicem, non conformism. În gura hotelului sunt vreo şase motociclete Harley Davidson. În weekend este paradă.
Luăm la pas bulervardul principal, sute de motoare, care parcate, care ambalate, fac deliciul trecătorilor. Mie însă îmi fac creierii praştie. Halim repede un chebab prost şi ne urcăm în maşina unui prieten. Plecăm spre festival.

Cosmin, cel care ne conduce, medic neurolog, ne mai spune câte una alta despre viaţa românilor în Germania. Poartă ochelari negri, conduce un BMW, uneori şi cu 260 de km pe oră, şi n-ai zice că-i doctor. Cu vreo zece kilometri înainte de festival, suntem opriţi de un filtru al poliţiei. Seria 5 şi ochelarii lui Cosmin arată suspect. Îl dau jos din maşină.

O poliţistă cât o jucătoare de baschet îi plimbă prin faţa ochilor ceva ce seamană cu un pix. E controlul de rutină împotriva drogurilor. Şi aceeaşi tehnică pe care o folosesc doctori neurologi pentru a detecta semne de comoţie sau alte complicaţii celebrale. Poliţista şi Cosmin fac schimb de experienţă. Cum şoferul nostru nu s-a drogat, mergem mai departe.

Suntem aici la invitaţia celor de la Becks. Tragem la standul de presă, VIP-uri şi alte căprioare. Pare mai degrabă o coadă la bilete RATB. Very important person, my ass. Mă gândesc cum ar arăta VIP-urile noastre, câte aere la pachet. Aici toată lumea se comportă normal.
Suntem rupţi de oboseală, şi pînă la poarta de acces mai sunt vreo trei kilometri. Nu ne dezicem şi cautăm o scurtătură peste calea ferată, dar nimerim la gară, printre nişte containere sigilate şi un peisaj ce arată ca o harta de Counter Strike. Ne plimbăm printre poliţişti. La un moment dat suntem opriţi de un poliţist ceva mai în vârstă.
Începe un soi de discuţie fără cap şi coadă. Domnii nu vorbesc engleza, noi nu vorbim germana. Totuşi, ne acuză de ceva, nu e clar de ce. Şi se pare că au ceva cu mine. Le explic calm ce căutam noi acolo, le arătam brăţările de festival. Insistăm pe limba engleză. Se duc să caute un translator. Ne lasa în paza a doi răcani. Scot o ţigară şi le ofer şi lor câte una. Brusc, fac un pas în spate, nu ştiu cum să interpreteze gestul meu. Sunt doar un alt imigrant tupeist sau un neaşteptat turist amabil?
In fine. Suntem „eliberaţi”. Se pare că există un grup de români care au interzis la festival, iar eu semănam foarte bine cu unul dintre cei căutaţi. Le arăt buletinul, se miră că ce mare e. Imi vine să le zic ceva, dar mă abţin. Amabil, poliţistul translator ne arată calea.

Începem marşul de trei kilometri şi odată cu noi vine şi prima ploaie. De o parte şi de alta a drumului principal, un ocean de corturi. Zeci de mii. Şi forfota de festival. Şi prima seara.

Găsim una din cele trei porţi de acces. Se intră ca pe stadion, pe nişte culoare. E un râu de oameni care curge lin şi constant. Un râu gălăgios, entuziast şi plin de bucurie. Se cântă, mai cu seamă un cântec ce conţine şuncă şi pâine şi care e un fel de reteta contra plictiselii. Se fac tot felul de glume, un tip de lângă mine pune mâna pe fundul amicului său, şi râzând, arată spre mine. Şi repetă gluma asta şi cu nişte prietene. Tot aşa, până când îi pun şi eu mâna pe fund şi arăt spre Igu. Veselie şi bună dispoziţie tipic germană. Ne integrăm.

Descoperim butelcuta de festival. Butelcuta de festival este, de obicei, o cutie mare de suc, prinsă fie cu bandă, fie cu o bretea personalizată. N-ai voie cu alte recipiente, dar nici nu contează, atâta vreme cât nimeni nu te controlează la conţinut. Cu alte cuvinte, poate că eşti licean sau student şi n-ai cinci euro de aruncat pe fiecare bere. Nu e supărare, uite, poţi şi aşa.

Descoperim şi ţinuta de festival. Cizme de cauciuc sau dacă n-ai, nişte pungi de plastic trase peste blugi şi fixate cu bandă adezivă. Asta dacă nu cumva ai buget de costumaţie. Sau imaginaţie. Sau nu-ţi pasă şi atunci umbli în picioarele goale.
Suntem controlaţi, dar nu se insistă. Intrăm şi urcăm un tăpşan înalt, îmi reamintesc că festivalul se ţine pe un circuit de motociclism, cu suprafaţa de zgură. Are o formă ovală şi tribune de-a lungul laturilor mari.

Ne întâmpină o roată imensă, cortul alb, de electro, şi undeva în fundal, scena verde, principală. Mergem spre cortul VIP de unde ne luăm berea fără să mai stăm la coadă. Apoi culoarul ne scoate fix în faţa scenei la The HIVES. Între timp, ploaia s-a oprit, ba chiar a dat şi un colţ de soare. În pauzele dintre piese, vocalul insistă că el a oprit ploaia. În general, face atmosferă mişto. Ne place, chiar dacă sunt îmbrăcaţi ca nişte maimuţoi scăpaţi de la British Museum. A început bine.

După concert, plecăm în explorare. E vineri, prima zi. În cele trei zile, ceea ce la început parea o hartă de necuprins, se va transforma într-un loc destul de familiar. Deocamdată stăruie senzaţia de pierduţi la festival. Ne refugiem pe o terasă înaltă. Priveliştea e foarte bună, acopera o treime din festival. Pierdem vremea observând lumea şi bând bere.

În cele din urmă, rămânem la scena albastră, unde intră cei de la Portishead. Dincolo, la scena verde, zeci de mii de nemţi sunt întâmpinaţi cu artificii de către Ramstein. La Portishead totul e minimalist, întunecat şi hipnotic. Concertul curge foarte, foarte bine, sunetul este impecabil, iar dacă închizi ochii, nu mai faci diferenţa între cer şi pământ. Păcat de cuplu de nemţi fumaţi care nu se mai opresc din vorbit şi cărora îmi vine să le crăp uşor capul.

Ratăm ultima piesă curioşi să vedem ce se întâmplă la Ramstein, dar ne izbim de vreo cincizeci de mii de oameni. Ne lipim şi noi, la câteva sute de metri distanţă de scena. Flăcări, lanţuri, decor apocaliptic, şi linia melodică identică. După Portishead, mi se pare totul un bâlci, dar trebuie să recunosc efectele sunt speciale. Nemţii îi adoră. Mie mi se pare că-i muzică de marş prin stepele ruseşti. Showul se încheie cu un număr sado-maso, în care vocalul penetrează un figurant cam aşa cum calciul penetrează smalţul dinţilor.
Sting impresia asta cu un elesde numit Sigur Ros. Sigur, pe alocuri şi el repetitiv, dar şi cu multe bijuterii presărate de-a lungul concertului. Iar vocea aia…
Am ratat ultimul tren, cel de la 12.40. Suntem nedormiţi, călătoriţi, şi cu picioarele umflate de mă dor bocancii. La gară, facem rost de un taxi şi un austriac cu simţul umorului ne duce cu peste două sute la oră spre hotelul nostru din Hamburg. La final, nota de plată arată 125 de euro. Scheiße!

de Tudor Rares Pop

1 thought on “Hurricane. Povestea unui festival din nordul Europei. Prima zi.”

  1. Tja, primul lucru pe care il inveti in Deutschland este ca TAXIUL este scump … foarte scump … al doilea lucru pe care il inveti este cum se circula cu S-Bahn, U-Bahn und Regionalverkehr :).

Leave a reply (we review all comments)