Sunetul Muntelui

  • by

Yama no oto (Sunetul Muntelui)
Japonia 1954

regie: Mikio Naruse // scenariu: Yasunari Kawabata (roman), Yôko Mizuki (adaptare) // imagine: Masao Tamai // montaj: Eiji Ooi ( Hideshi Ohi) // cu: Setsuko Hara, Sô Yamamura, Ken Uehara, Yôko Sugi, Teruko Nagaoka

***
Filmul „Yama no oto” („Sunetul muntelui”, 1954, regie Mikio Naruse) rulează joi 16 mai 2013 de la orele 19.00 în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Ioana Moraru și Iulia Voicu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.
***

de Iulia Voicu

Mikio Naruse este unul dintre regizorii cu o operă cinematografică foarte vastă: nu mai puțin de 87 lungmetraje. Filmele sale dezvăluie „o lume dulce-amară, a speranțelor sfărâmate și a viselor năruite”. În articolul care îi este dedicat de www.sensesofcinema.com, Mikio Naruse este caracterizat ca fiind un regizor „care nu caută simpatie prin viziunea sa lipsită de sentimentalism și pasiune, mai degrabă caută validare pentru lupta umană prin sinceritate emoțională și perseverență.”
Ceea ce îl interesează pe Naruse sunt poveștile clasei de mijloc. Alege ca abordare drama realistă, deși miezul poveștilor este deseori un evident subiect de melodramă. În “Sunetul muntelui“, filmul realizat după romanul scris de Yasunari Kawabata, se concentrează pe relația dintre o soție înșelată (Setsuko Hara, interpretată de una dintre actrițele des întâlnite în filmele lui Ozu) și socrul său, o relație de prietenie ce revelează treptat drama fiecăruia dintre ei. Shuichi, personajul soțului indiferent, rece, infidel și bețiv este o tipologie folosită de Naruse și în alte filme ale sale, în acest film contrastând puternic cu soția lui, Kikuko – acest personaj feminin, pe cât de blând, ascultător și aparent fragil, pe atât de capabil de anduranță și de luare a unor decizii personale dificile.

Deși în majoritatea poveștilor de familie, femeile sunt cele care știu toate intimitățile celorlalți membri ai familiei și se implică deseori în a rezolva problemele, în “Sunetul Muntelui”, acest rol îi este atribuit bărbatului. Bătrânul este un fin observator al trăirilor nurorii, ale fiului. Deși, în mod interesant, față de fiica sa, și ea întoarsă acasă după un mariaj eșuat, nu manifestă același interes și aceeași dedicare. Dar fiica nu are nimic din căldura chipului și caracterului nurorii sale, iar răceala dintre tată-fiică (scoasă la iveală în mod direct de către fiică) e transmisă și generațiilor viitoare: nepoata tăcută de câțiva anișori este dată de colo-colo și nebăgată în seamă.

Bătrânul este cel care își asumă să investigheze ce se întâmplă cu fiul său și cu soția acestuia și ajunge până la a o cunoaște pe amantă. Aici, autorul plusează valoarea filmului, pentru că nu oferă doar perspectiva soției înșelate, ci și a amantei care ascunde și ea o dramă: până și pe ea o bate Shuichi, și ea e însărcinată și, deși nu i-a fost ușor să renunțe la relație, o face, dar dorește să își crească singură copilul.

Problemele ridicate în acest film sunt atât relațiile de familie, cât și rolul și locul femeii în societate. O bucată de dialog dintre cei doi soți bătrâni, în care unul pune o întrebare și celălalt pare să răspundă la cu totul altă întrebare, accentuează în mod pașnic nepotrivirea între partenerii unei căsătorii aranjate. Frumusețea femeii, precum și dreptul ei la avort sau la a face un copil singură, sunt alte probleme ridicate în film, ce invită spectatorul la analiză.

Muzica e folosită din belșug, fiind deseori lină și calmă, uneori ușor dramatică sau vag sumbră – întotdeauna accentuând amărăciunea pașnică a vieții acestor personaje. Pe cât de important este dialogul în revelarea narațiunii, pe atât de importante sunt și pauzele, care crează un soi de tensiune, de spațiu nedefinit între personaje. Încadraturile sunt predominant largi, cel mult medii, regizorul neforțând niciodată spectatorul să se apropie de drama personajelor.

Dacă Anna Gavalda în “O iubeam“ abordează o relație de prietenie sinceră între o soție înșelată și socrul său într-o manieră pasională și efervescentă, Mikio Naruse rămâne echidistant cu personajele sale, care fac un balet emoțional subtil, tăcut. Mikio Naruse merită apreciat pentru atitudinea pe care o are față de personajele sale: niciodată nu plusează în aceeași direcție dramatică în care alege poveștile, întotdeauna caută să fie cât mai obiectiv și mai chirurgical în abordarea lor.

Tags:

Leave a reply (we review all comments)