CineClub Film Menu – Într-un an cu 13 luni

  • by

In einem Jahr mit 13 Monden (Într-un an cu 13 luni)
Germania de Vest 1978
regie, scenariu Rainer Werner Fassbinder
imagine Rainer Werner Fassbinder
montaj Rainer Werner Fassbinder, Juliane Lorenz
muzică Peer Raben
cu Volker Spengler, Ingrid Caven, Eva Mattes

Filmul „In einem Jahr mit 13 Monden” („Într-un an cu 13 luni”, 1978), realizat de Rainer Werner Fassbinder, rulează joi 7 martie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Andrei Rus şi de Nicolae Mandea. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

de Andrei Rus

Câteva lucruri sunt clare în privinţa filmului „Într-un an cu 13 luni” („In einem Jahr mit 13 Monden”), realizat de Rainer Werner Fassbinder în 1978: are o structură bazată pe o schemă dramaturgică uşor de reperat (un om încearcă să depăşească o criză existenţială, dar nereuşind să intre într-un contact real cu cei cărora le cere ajutorul, se sinucide) şi a fost iniţiat într-un moment dramatic pentru cineastul german – ulterior sinuciderii iubitului său, Armin Meier. Este, de asemenea, evidentă o îndepărtare la nivel formal a lui Fassbinder de pastişarea cinemaului hollywoodian pe care încercase să îl adapteze pe durata întregului deceniu al 8-lea propriilor nevoi auctoriale, din dorinţa de a accesa astfel un public mult mai larg decât cel la care ar fi putut spera dacă ar fi rămas în zona experimentelor narative specifice primilor ani ai carierei. Filmul de faţă, deşi la nivel evenimenţial conţine elemente definitorii pentru paradigma hollywoodiană – are un protagonist construit nuanţat în raport cu propriile dorinţe şi cu celelalte personaje; criza acestuia este explicitată în debutul filmului, ceea ce declanşează o nevoie de redresare a sa; etapele prin care trece în încercarea de a reveni la un echilibru interior (echivalente cu întâlnirile cu diverse personaje care, într-un mod sau în altul, îi reflectă căutările) sunt încărcate conotativ -, prezintă numeroase digresiuni care ambiguizează intenţiile alegorice ale realizatorului.

În primul rând, protagonistul din „Într-un an cu 13 luni” este un transsexual construit în aşa fel încât să evite clişeele psihologice sociale – aflăm în a doua parte a filmului că Erwin/Elvira (Volker Spengler) are o fiică adolescentă şi se sugerează că şi-ar fi făcut operaţia de schimbare de sex nu deoarece s-ar fi simţit prins/ă într-un corp de bărbat, şi nici măcar deoarece ar fi avut în trecut dorinţe sexuale îndreptate spre alţi bărbaţi, ci pur şi simplu fiindcă s-a îndrăgostit la un moment dat de un oarecare Artur Seitz, care i-ar fi declarat că s-ar fi putut ataşa de el dacă ar fi fost femeie. Apoi, chiar pe genericul de început al filmului există un insert care plasează evenimentele ulterioare într-o descendenţă mistică, petrecându-se sub influenţa unor fenomene astrale pe care protagoniştii dramei nu au cum să le stăvilească – şi nici nu par să fie conştienţi de existenţa lor: „Fiecare al şaptelea an este un an al lunii. Anumiţi oameni, a căror existenţă este influenţată în primul rând de emoţii, suferă de depresii profunde pe parcursul acestor ani. Fenomenul este valabil, dar într-o mai mică măsură, şi pentru acei ani care au 13 luni pline. Iar atunci când un an al lunii este şi unul cu 13 luni pline, pot rezulta catastrofe personale de neevitat. În secolul al XX-lea, există şase ani marcaţi de această constelaţie periculoasă. Unul din aceşti ani este 1978 (n.mea.: anul în care se petrece acţiunea filmului).”

„Într-un an cu 13 luni” este marcat la nivel dramaturgic de o preponderenţă a monologurilor, chiar atunci când personajele se adresează unele altora, şi – la fel de important – de un întreg arsenal declamator, detaşându-se astfel net de regulile de verosimilitate specifice cinemaului mainstream. Putem considera că unul dintre efectele utilizării procedeului de distanţare a spectatorilor de diegeză este de sorginte clasică – al reprezentării alienării fiecăruia dintre personaje. Însă, natura complexă a digresiunilor incluse în fiecare dintre aceste replici care, nu de puţine ori, presupun o stopare a tramei pentru câteva minute bune, accentul îndreptându-se spre nuanţe filosofice – unele personaje au un discurs preponderent social, altele îşi povestesc visele, descriu detalii din trecutul protagonistului, sau citează din Goethe (Elvira/Erwin în secvenţa din abator) sau recită pasaje întregi din Schopenhauer (secvenţa cu sinucigaşul din clădirea de birouri a lui Anton Seitz) -, conferă naraţiunii semnificaţii multiple şi intră în conflict cu schematismul structurii dramaturgice. Fassbinder îşi deschide semantic discursul şi prin aluzionism, utilizând teme muzicale recognoscibile din filme realizate de diferiţi cineaşti – de la tema muzicală din „Nopţile Cabiriei” („Le Notti di Cabiria”, 1957, regie Federico Fellini) care însoţeşte mai multe apariţii ale personajului prostituatei Zora, interpretat de Ingrid Caven, la momentul coregrafic din biroul lui Anton Seitz, preluat dintr-un musical hollywoodian al anilor ’50, „You’re Never Too Young” („Nu eşti niciodată prea tânăr”, 1955, regie Norman Taurog).

De asemenea, într-o secvenţă în care Zora schimbă din telecomandă posturile tv, alternează secvenţe din „Nous ne vieillirons pas ensemble” („Nu vom îmbătrâni împreună”, 1972, regie Maurice Pialat) – film despre turbulenţele unei relaţii de cuplu pasionale-, cu ştiri reprezentând o vizită oficială a dictatorului chilian Augusto Pinochet, şi cu imagini dintr-un interviu cu el însuşi, în timpul căruia pare să vorbească despre diverse chestiuni personale. Secvenţa respectivă constituie o chintesenţă a colării operate de Rainer Werner Fassbinder pe tot parcursul lui „Într-un an cu 13 luni”, unde îşi plasează demersul între coordonate politice, referenţiale şi personale. Complexitatea filmului constă tocmai în bogăţia de probleme pe care le pune în discuţie, fără a lăsa impresia că ar exista un interes deosebit al cineastului pentru vreuna dintre acestea, în detrimentul celorlalte – decât, poate, pentru eterna temă fassbinderiană a imposibilităţii găsirii unei armonii interumane, cu atât mai tuşantă aici, cu cât cauzele nu pot fi găsite (precum în alte filme ale realizatorului) la nivelul structurilor sociale oprimante, ci într-o nebuloasă aflată la intersecţia unor factori divergenţi şi, de aceea, imposibil de identificat cu precizie.

Tags:

Leave a reply (we review all comments)