CineClub Film Menu

  • by

Will Success Spoil Rock Hunter?
SUA 1957
regie, scenariu Frank Tashlin
imagine Joseph MacDonald
montaj Hugh S. Fowler
muzică Cyril J. Mockridge
cu Jayne Mansfield, Tony Randall

Filmul „Will Success Spoil Rock Hunter?”, 1957, realizat de Frank Tashlin, rulează joi 7 februarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Andreea Mihalcea şi de Lavinia Cioacă. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

de Andreea Mihalcea

La un an după apariția lungmetrajului The Girl Can’t Help It (1956), Godard îl anunța pe Tashlin în paginile de la Cahiers du Cinéma drept egal, ca resurse comice, cu un Lubitsch, cu un Billy Wilder sau cu un Frank Capra și un maestru al burlescului superior lui Chaplin: „Și de acum înainte, când vorbiți despre comedie, să nu spuneți că este chaplinescă, ci, spuneți, tare și răspicat, că este tashlinescă.”# Din nefericire, însă, filmele lui Tashlin nu au avut niciodată parte pe de-a-ntregul de recepția critică glamour-oasă pe care i-o prezicea Godard. Într-un eseu din 1994#, Jonathan Rosenbaum explică pe larg ce înseamnă ca un film să fie tashlinesc, încercând să depisteze câteva particularități stilistice și narative. Pe scurt, Rosenbaum formulează tashlinesc-ul în felul următor: „redarea unor personaje ca-de-desen-animat cu substraturi de satiră acidă într-o formă de expresionism intenționat-dezumanizat, folosirea culorilor primare care și ele amintesc de desene și de BD-uri la care adaugă o vulgaritate dezghețată ce constă într-un fel de reacție dulce-amăruie la energia americană infantilă dezlănțuită.” Experiența anterioară a lui Tashlin în animație a făcut ca acesta să creeze, în mod evident, sub incidența paradigmei de cartoonish. Ce este discutabil cu privire la Tashlin, însă, este ambiguitatea vocii sale auctoriale, având în vedere că filmele sale au o dimensiune critică la adresa societății de consum americane (ce în anii ’50 eisenhowerieni era în deplină bucurie economică) dar și chiar în ceea ce privește, local, construcția ultra-schematică a personajelor sale și a lumilor pe care acestea le locuiesc, personaje cu un picior într-un optimism pop de reclamă TV și cu celălalt într-un abis camuflat în care crește, insidios și latent, un soi de teamă de ratare. Tashlin a regizat numai comedii burlești în care a inserat elemente de peste tot, de la musical, thriller, western sau filme cu gangsteri, dar pe care, însă, le-a reciclat, parodiindu-le. Mai mult decât extravagant, în termeni de decoruri sau nivel de verosimil al story-ului, stilul și interesul lui Tashlin – aflate la o graniță subțire cu sensibilitatea camp – au influențat regizori de toate sorgințile de la regizorii Nouvelle Vague-ului la John Waters.

Tashlin a acordat întotdeauna atenție elementelor extra-textuale, astfel încât Will Success Spoil Rock Hunter? are un pre-generic în care actorul principal, Tony Randall, ține un discurs autoreflexiv naiv cu privire la ce urmează să vedem, iar genericul de început e conceput ca o înșiruire de mini-reclame TV, clenciul fiind acela că produsele promovate le fac rău consumatorilor. Clar, merită amintite două exemple din timpul genericului. O gospodină îmbrăcată în negru promovează niște cereale Crunchie Crispies așa de sănătoase, încât le vor da copiilor energia necesară pentru a sta la cozile de la șomaj când se vor face mari, iar în vreme ce spune asta, firește că zâmbește și că îi sar cerealele în față ca popcorn-ul. Umor negru? A doua mini-reclamă concentrează întreg talentul lui Tashlin de a face din spiritul casnic o chestiune de vulgaritate. Promovând, de data asta, un detergent de vase, o altă gospodină ultra-scrobită se adresează mulțimii de gospodine-surate care se presupune că sunt acolo, out there, în fața micilor ecrane, în felul următor: „it might harm your fingers, but with a clean kitchen, you won’t have to scratch yourself”.

Story-ul. Tony Randall interpretează rolul unui copywriter, Rock Hunter, dintr-o companie de publicitate de pe Madison Avenue, una dintre acele companii cu multe nume de parteneri, separate prin fashionable-ul &. Rock își dorește să ajungă și el unul dintre acele nume postate pe ușa de la intrare, cu tot dichisul aferent: un birou mai spațios, respectul secretarelor și bineînțeles, o cheie de la the executive powder room. Pentru a termina cu tipologia mad-men-ilor, ar trebui adăugat că superiorul său, Rufus (Henry Jones), e un fost coleg de Harvard, extrem de pedant și de caraghios care maimuțărește toate cuvintele, adăugând-le câte un –y la final și că șeful cel mare (big bossy), idolul lui Rock Hunter, este șeful cel mare doar pentru că a moștenit poziția de la tatăl său, al cărui portret atârnat în birou îl terorizează și îl împiedică, simbolic, de la urmărirea adevăratei pasiuni: horticultura. Conflictul e unul cât se poate de simplu (ca-n desene animate). Compania de publicitate e pe punctul de a se prăbuși, fiind în pericol de a-și pierde clientul principal, Stay-Put Lipstick. Asta numai dacă Rock Hunter nu va salva situația… Din fericire, nepoata și protejata lui, April (Lili Gentle) este una dintre acele adolescente care se uită mult la televizor și care conduce un fan-club dedicat unei starlete de cinema controversate with a look to die for, cum s-ar zice, pe numele ei de Rita Marlowe (Jayne Mansfield). Numai (if only) dacă Rita ar accepta să fie imaginea pentru noua campanie publicitară pentru Stay-Put Lipstick gândită de Rock… totul ar fi salvat. Trebuie să prelungesc suspansul pentru a face o paranteză absolut necesară. Personajul lui Jayne Mansfield (care jucase anterior și în savuroasa comedie The Girl Can’t Help It) e o combinație de Rita Hayworth și Marylin Monroe și, de ce nu, Betty Boop, care, pe lângă faptul de a fi o replică cu niște dimensiuni fizice exagerate de femeie fatală (ca-n desene animate) mai are și neobișnuitul talent de a scoate niște sunete onomatopeice la orice final de propoziție (ca-n desene animate, unde fiecare personaj are niște gimmick-uri specifice, constante de la episod la episod – Jayne făcea asta și în The Girl Can’t Help It). Revenind la story, hazardul (de desene animate) face ca Rita Marlowe să zboare la New York, lâsându-i timp de meditație și căință iubitului infidel (o imitație de Johnny Weissmuller) de la Hollywood. Ca orice divă a anilor ’50, vine însoțită de un fel de chaperone – mai în vârstă și mai înțeleaptă – și de un pudel, iar adresa ei temporară e un mister la fel de temporar pentru presă. Acum, April, nepoata lui Rock, ca orice președinte de fan-club care e cineva, află această adresă și de aici înainte, conflictul e pe cale să se rezolve. Rock este omul potrivit la locul potrivit (conform definiției unui om de succes pe care i-o împărtășește Rufus, colegul de muncă) și tot ce trebuie să facă pentru a semna contractul cu Rita este să o ajute să stârnească un scandal mediatic, menit să-l facă pe iubitul Ritei gelos. Rock încearcă – de dragul serviciului și pentru a obține mult dorita cheie personală de la the executive powder room – să intre în hainele de Lover Doll (cum îl alintă Rita și la scurtă vreme, întreaga presă și generație de adolescente americane), însă hainele astea îi pică grozav de nepotrivit. Atât pentru că e îndrăgostit de secretara lui, Jenny Wells (Betsy Drake) – femeie bună de măritiș, nu divă frivolă – dar și pentru că, o dată obținut, succesul visat (semnează contractul de publicitate, salvează și devine șeful companiei) i se pare că nu este cu adevărat ceea ce-și dorea. Ce e foarte amuzant, moralicește vorbind, este că Rock renunță la succes abia după ce s-a înfruptat cu poftă din el și că în momentul în care vrea să-și reia viața de om obișnuit, totul merge ca pe roate. Jenny îl primește înapoi și se mută cu ea și cu April la o fermă la țară, unde cresc găini până la adânci bătrâneți. Toate subploturile se rezolvă la fel de neat, Rita își regăsește marea iubire neîmplinită (Groucho Marx cu al său trabuc) la o emisiune TV ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, pentru a răspunde la întrebarea din titlu, succesul i se cam urcă la cap lui Rock Hunter, dar, în lumea tashliniană (ca de desene animate) asta nu este o problemă.

Lăsând la o parte faptul că în aproape în fiecare film de Tashlin se pot detecta în decor elemente ce funcționează ca gag-uri vizuale (adesea prin contrapunct cu story-ul sau, și mai bine, chiar în hiat), ce este mai interesant și mai neobișnuit comportamentul aparatului de filmat. Deși camera urmează de regulă o logică preponderent funcțională – mai accentuând din când în când, pe sub mustață, ceva ce era oricum accentuat din story sau din înfățișarea actorilor – când se pune problema reprezentării a ceva ce ține de interioritatea personajelor – fie subconștient, fie oniric – filmele sale au câte una sau mai multe anomalii, momente de demență totală în termeni de imagine. În plot-point-ul din Will Succes Spoil Rock Hunter?, când Rock se vede singur în noul și spațiosul birou de mad men, dintr-odată, unghiurile de filmare se înclină, imaginea e tratată prin filtre roșu-diavolești, Rita apare sub forma unei holograme iar radioul se cântă You Got It Made!, momentul cu pricina fiind, printre altele, citat de Godard în Pierrot le Fou (1965).

În subtextul story-ului rezidă o atitudine auctorială care oscilează între ironie și candoare, ce așa cum spuneam mai devreme, dă naștere unei ambiguități vis-à-vis de cât de serioasă este critica făcută la adresa consumerism-ului, și mai precis, la miezul acestuia, adică la consumul de imagine, anii ’50 în America fiind totuși, începutul instalării cultului pentru TV. Prologului autoreflexiv îi se adaugă un intermezzo – în care același Tony Randall ni se arată pe o scenă, cu cortina în spatele lui, căutând să înlocuiască prin acest moment spoturile publicitare care întrerup de regulă filmele TV, respectiv să declame ca pentru ascultătorii de radio întrebarea esențial hollywoodiană: What will happen next? – și un epilog – în care, performerii vin pe scenă ca la teatru, pentru a-și culege apaluzele.

Tags:

Leave a reply (we review all comments)