Joi, 31 ianuarie, va avea loc la Bucureşti lansarea numărului al 17-lea al revistei de cultură cinematografică FILM MENU (bilunară).
Programul lansării:
- 19h00: sala de cinema a UNATC – Cineclub Film Menu: “Paris nous appartient” (“Parisul ne aparţine”, 1961, regie Jacques Rivette)
- 22h00: OTA (str. Dr. Staicovici nr. 26) – Party cu Rock Dj şi Tom Wilson
Intrarea la proiecţie şi la petrecere va fi liberă.
Dosarul acestui număr este dedicat cineastului Jacques Rivette, ale cărui filme sunt considerate echivalentul cinematografic al experimentelor literare ale unor scriitori precum James Joyce sau Thomas Pynchon. Numărul 17 conţine şi un interviu amplu cu Corneliu Porumboiu, realizatorul lungmetrajelor „A fost sau n-a fost?” (2006), „Poliţist, adjectiv” (2009) şi al proaspăt finalizatului „Metabolism (când se lasă seara peste Bucureşti)” (2013).
Rubrica de review conţine cronici ale unor filme precum: „Amour” (regie Michael Haneke), „După dealuri” (regie Cristian Mungiu), „Paredies: liebe” (regie Ulrich Seidl), „Django Unchained” (regie Quentin Tarantino), „The Deep Blue Sea” (regie Terence Davies), „Alpeis” (regie Giorgos Lanthimos), „Pieta” (regie Kim Ki-duk), „Killer Joe” (regie William Friedkin), „O lună în Thailanda” (regie Paul Negoescu), „Laurence Anyways” (regie Xavier Dolan) sau „Margaret” (regie Kenneth Lonergan). De asemenea, conţine două portrete ample dedicate cineaştilor Leos Carax şi David Cronenberg. Nu în ultimul rând, filme din 3 festivaluri (BIEFF, Cinemaiubit şi Les Films de Cannes a Bucarest) sunt analizate în paginile Film Menu #17.
Paris nous appartient (Parisul ne aparţine)
Franţa 1961
regie Jacques Rivette
scenariu Jacques Rivette, Jean Gruault
imagine Charles Bitsch
montaj Denise de Casabianca
muzică Philippe Arthuys
cu Betty Schneider, Giani Esposito, Francoise Prevost
***
Filmul „Paris nous appartient” / „Parisul ne aparţine”, 1961, realizat de Jacques Rivette, rulează joi 31 ianuarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Irina Trocan şi de Oana Ghera. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.
***
de Irina Trocan
Jean Renoir, un regizor francez admirat unanim de regizorii-critici formați la revista Cahiers du Cinéma, avea o formulare proprie pentru teoria autorilor: „Un regizor face un singur film în toată viața lui. Apoi îl rupe în bucăți și îl face din nou.” Dacă judecăm după filmografia lui Renoir, aforismul e perfect valabil – filmele lui sunt reiterări ale acelorași teme și utilizează într-un mod particular aceleași dispozitive formale. Dacă privim cu atenție „Paris nous appartient”/„Parisul e al nostru”, lungmetrajul de debut al lui Jacques Rivette (unul dintre regizorii-critici auteuriști antemenționați), iarăși, aforismul lui Jean Renoir se verifică: găsim în film o serie de preocupări tematice (relația dintre realitate și ficțiune, infiltrarea teatralității în viața socială, activitățile colective vs. singurătate) și dispozitive formale (piesa-de-teatru-în-film, conspirația, relația amoroasă bolnăvicioasă etc.) la care Jacques Rivette se va întoarce în fiecare din cele douăzeci de lungmetraje care au urmat.
Pe de o parte, ce aduce nou „Paris nous appartient” e caracteristic pentru toate filmele din Noul Val Francez care pe atunci tocmai se forma: a fost filmat pe străzile Parisului, are ca personaje oameni tineri care se comportă natural, respectă câteva convenții ale filmelor de gen (în special de film noir) și totodată chestionează convențiile filmelor respectabile din anii ΄50. Altfel zis, arată convingerea Cahier-iștilor că filmul e o artă vie și o formă de expresie personală. Pe de altă parte, asemănările cu alte filme din Nouvelle Vague se opresc la aceste trăsături generice.
Debutul regizoral al lui Jacques Rivette e un film sumbru – în mod paradoxal, mult mai sumbru decât vor fi operele lui de bătrânețe. Anne, o studentă la Literatură, e cooptată să joace într-o piesă de teatru și e informată că în jurul ei se țese o conspirație; dacă nu va reuși să dezlege misterul la timp, Gérard, regizorul piesei de teatru, va fi următorul care moare. La început, Anne e timidă și (cum recunoaște singură) lipsită de păreri, însă pe măsură ce i se confirmă bănuielile capătă curaj să-i înfrunte pe artiștii boemi și aroganți care i-ar putea dezvălui secretul.
Așadar, filmul are o intrigă, dar asta nu înseamnă că predomină tensiunea rezultată din ea. Predomină mai degrabă ambivalenţa – meditaţia asupra intrigii (în sensul de conspiraţie) şi discuţiile despre ea între personaje care parcă ar crede, parcă n-ar crede că se va întâmpla ceva neplăcut. „Paris nous appartient” anticipează noir-urile americane anti-eroice din anii ΄70, în care detectivul e sigur că descoperirea adevărului va rezolva toate problemele, dar, de fapt, investigația lui le complică și mai rău. Anne se dezvoltă când crede că și-a luat o temă de lucru importantă (spre deosebire de literatură, prea abstractă, în care își pierde încrederea), până când i se reproșează că toate necazurile vin din goana ei nesăbuită după sublim.
Tot ambivalentă e și atitudinea lui Rivette față de diegeză. Deși misterul se rezolvă tranșant, cum nu se mai întâmplă în filmele lui de mai târziu, evoluţia lui e destul de lentă. (Filmul durează două ore şi un sfert – nici pe departe un record pentru Rivette, autorul unui film de unsprezece ore, dar totuşi destul de mult, la standardele unui noir.) De pildă, cu toate că viaţa lui Gérard e în pericol şi aflăm asta de la început, ni se acordă totuşi suficient timp să îl cunoaştem şi chiar să îl antipatizăm. Mijloacele de caracterizare sunt şi ele neconvenţionale: suntem invitaţi să îi observăm comportamentul când regizează Pericle de Shakespeare şi când o comentează sau când ia în derâdere îngrijorarea lui Anne. Piesa de teatru ocupă şi ea un loc important în film şi încetineşte simţitor ritmul naraţiunii. În definitiv, dacă tinerii intelectuali din film sunt neatenţi la ce se întâmplă în vieţile lor pentru că îi preocupă mai mult arta, nu am putea să îi judecăm fără să aflăm cum evoluează piesa.
Filmul nu e lipsit de stângăcii, dar nici de frumuseţi. Ca în „Viaggio in Italia” (1954) de Roberto Rossellini, când un personaj porneşte la drum, imaginile de pe drum (nu neapărat pitoreşti) sunt incluse şi ele în film, să putem urmări îndeaproape experienţa călătorului. Când se aprinde discuţia la o petrecere boemă (una nu mult mai alertă decât cele din filmele lui Michelangelo Antonioni), intră în vorbă personaje pe care nu le-am cunoscut, care-i atacă pe alţii pe care nici nu-i observasem; realitatea în „Paris nous appartient” e densă și imprevizibilă. Există și secvențe de film-în-film (când prietenii fratelui lui Anne se întâlnesc să urmărească împreună „Metropolis” de Fritz Lang) și cameos (unul din informatorii pe care îi caută Anne e interpretat de Jean-Luc Godard).
Într-o cronică scurtă la „Paris nous appartient”, criticul Jonathan Rosenbaum, altfel un mare admirator al lui Rivette, decretă că filmul e amatoricesc comparat cu alte lungmetraje de debut ale colegilor din Nouvelle Vague. O fi având, într-adevăr, imperfecțiuni, dar pentru Jacques Rivette, care e atât de interesat de experimente formale, ar fi fost chiar trist să-i reuşească din prima.
Pingback: Cineclub Extended | Feeder