Joi 24 ianuarie de la 19:00 in Sala de Cinema a UNATC se întâmplă CineClub Film Menu cu Deep End – Marea Britanie-Germania 1970
- regie Jerzy Skolimowski
- scenariu Jerzy Skolimowski, Jerzy Gruza, Boleslaw Sulik
- imagine Charly Steinberger
- montaj Barrie Vince
- muzică Can, Cat Stevens
- cu Jane Asher, John Moulder-Brown
Filmul Deep End, din 1970, realizat de Jerzy Skolimowski, rulează joi 24 ianuarie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Iulia Voicu şi de Andrei Luca. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.
de Iulia Voicu
Criticul Time Out London, David Jenkins, clasifică filmul „Deep End” drept unul dintre cele mai bune portrete ale Londrei și punctează faptul că a fost nevoie de un ochi din afară ca să poată reda adevăratele texturi ale vieții orașului din vremea respectivă.# Fiind o coproducție germano-americană, regizată de un polonez – Jerzy Skolimowski -, „Deep End” este filmat în mare parte în Munchen, deși creionează lumea efervescentă a Londrei anilor 1970.
Povestea începe atunci când Mike (John Moulder-Brown), un adolescent virgin de 15 ani care a renunțat la școală, se angajează la un complex de băi publice. Aici o întâlnește pe Susan (Jane Asher), o femeie tânără mai mare decât el, de care se îndrăgostește, devenind centrul de interes al vieții lui. Totul este plasat într-o atmosferă care abundă de sexualitate, sau mai degrabă de intenție sexuală. Băile publice par să fie mai mult un pretext pentru ca oamenii să aibă parte de puțin erotism între pereții cabinelor particulare. Profesorul de înot pare să fie doar o meserie care îi permite unui bărbat să pălmuiască fetele la fund sau să se uite la sânii lor, în timp ce ele chicotesc, eventual să se mai și cupleze cu cineva care lucrează acolo (deși e căsătorit). Femeile mature abia așteaptă să-l înghesuie pe păpușelul Mike în cabinele lor. Una dintre ele îi apucă strașnic pleata și-i frământă capul de sânii ei, în timp ce-i vorbește despre o partidă de fotbal, de parcă ar retrăi fiecare gol o dată cu fiecare atingere.
Atunci când Mike îi urmărește pe Susan și pe logodnicul său în oraș, zona de noapte (Soho, probabil) este una în care fiecare caută ceva cu care să-și pipereze viața, e o stare generală de agitație, de excitație. Atmosfera e puternic influențată de cromatica pe care Skolimowski o alege pentru cadrele sale: totul e plin de culori primare, cel mult secundare. Pereți exteriori roșii, pereți galbeni, pălării roșii, panouri de afișaj mov, stâlpi roșii, trenciul galben și lucios al lui Susan. Zona de noapte e un mix aproape comic, care la un prim nivel mustește de sexualitate. Dar dacă toată lumea strigă sexualitate (la propriu), aproape nimic sexual nu ne este arătat viu și explicit. Personajele din acel spațiu sunt construite astfel încât să aibă mica lor poveste, care nu are nimic de-a face în mod direct cu sexul, decât cu o industrie a lui. Pitorescul asiatic care vinde hot-dog nu poate fi decât fericit că Mike, în nervozitatea lui, mănâncă într-una hot-dog. Cele două fete îmbrăcate din cap până-n picioare, întruchiparea inocenței dulci, dau dovadă de o perversitate non-sexuală: se scuză că nu au bani, reușind astfel să îl facă pe Mike să le facă cinste cu câte un hot-dog. Un bărbat e foarte atașat de o femeie 2D: cartonul alb-negru, întruchipând corpul Angelicăi aka Susan. Carton care îl va pune pe Mike pe jar: cum să facă să-l sustragă de-acolo? Comicul este întregit de grupul de tineri care cântă pentru Iisus și împart pliante întru răspândirea credinței. Sexul e atât de la îndemână, că toți fac orice altceva. Ușa care ascunde o damă de companie (despre care nu se poate spune că e neatrăgătoare și nici că e caricaturizată exagerat) e doar un prilej de ascunziș pentru Mike și cartonul său.
E interesant cum folosește nuditatea Skolimowski, totdeauna stilizată. În reprezentarea nudității din filmul pentru adulți din sala de cinema sau în cea de pe afișele cu fetele din Soho, folosește tehnica alb-negru, ceea ce dă naștere unei senzualități mai fine, o carnalitate stilizată rafinat, aproape de artă, a corpului. Dama de companie peste care dă Mike e cumva un contraexemplu, dar nici ea unul explicit. Doar că budoir-ul ei aglomerat, baroc, cu satin și perne de toate culorile (iarăși roșu, verde, mov), plus machiajul și îmbrăcămintea, denotă o senzualitate grea, ponosită, de femeie trecută. Camera plusează senzația de prea mult și se rotește eliptic, pornind cu ea în pat și oprindu-se pe el la ușă. Simpatic totuși acest personaj cu ghipsul, inventiv în a se adapta (vezi sistemul de frânghii care o ajută să aibă control în budoir-ul său).
Susan este cea care pare total dezinhibată sexual și lipsită de pudibonderii, la modul că folosește sexul pentru a obține beneficii financiare și-l sfătuiește și pe Mike, virginul, să facă asta. Are un logodnic, dar paradoxal cu el n-a făcut încă sex. De fapt, niciodată Susan nu este arătată făcând sex, ci cel mult, atunci când e într-o cabină cu un domn și acesta îi atinge sutienul, se vede reflexia ei într-o oglinjoară cu care Mike o urmărește pe sub ușă. Cartonul are clar fața ei, dar spectatorul nu știe cu desăvârșire niciodată dacă e ea sau nu, tocmai pentru că reacția ei de a zâmbi și de a trata cu indiferență lasă în ceață totul. Tot ce pare să vrea este să se căsătorească și să strângă niște bani, sexualitatea pentru ea e fix ce înseamnă replica pe care i-o dă băiatului, atunci când se află împreună în piscina goală: „Take it easy, Mike“. Mike este de-o candoare absolută – pornind cu cea fizică (o față foarte bine aleasă) și culminând cu cea dată de comportamentul său. E drăgălaș modul în care îmbracă el cartonul cu haina lui, ca ceilalți călători din metrou să nu-i poată privi goliciunea. Şi e emoționant felul în care înoată gol cu cartonul în piscină. De notat năstrușnicia ideilor prin care încearcă să salveze diamantul fetei.
Sexualitatea latentă se manifestă inclusiv la casiera ce aduce puțin cu Marilyn Monroe, care atunci când vine să-i dea salariul lui Mike, parcă vine să-l seducă din privire, din ritmul încet al pasului, din încheietura mâinii. Casiera și Susan sunt personajele unei scene care are un ritm foarte lent. Camera e foarte lentă, travelling-ul fiind adecvat mersului legănat al tinerei și nici măcar prim-planurile celor două care sparg cadrul-secvență, nu strică acest tempo. Susan savurează o înghețată și-i face în ciudă casierei cu ochelari de pisică și perle la gât. În timp ce doamna îmbrăcată într-un verde pal stă în cămăruța ei verde crud și o observă pe Susan, o mână apare în planul secund, de nicăieri, umplând spațiul gol dintre ele. Mâna începe din senin să vopsească un perete verde într-un roșu sângeriu. Acesta este un moment care nu adaugă nimic din punct de vedere narativ filmului, nu are nicio informație fără de care acțiunea filmului n-ar putea merge mai departe, dar conturează stilul degajat al filmului.
Astfel de mici acțiuni, presărate de-a lungul filmului, aduc prospețime. În primele cinci minute, când roșcata îi face turul locului (un moment banal, de început), Mike cade în piscină, abia intrat în încăpere. Atunci când părinții acestuia vin să-l viziteze, el o roagă pe Susan să se poarte frumos cu mama lui, iar ea îi răspunde cu calm că mama lui e o vacă (deși regizorul nu arată în niciun fel cum mama lui ar supăra-o, nici măcar nu le arată interacționând). Mike se enervează și îi răspunde că mama ei e o vacă. Și mai calmă, Susan îi răspunde că nu-i pasă, că mama ei e moartă. Când o urmărește la film, Mike îi atinge sânii, ea profită de lipsa scurtă a logodnicului și-l sărută, ca apoi să-l denunțe poliției. Pe de altă parte, Mike profită de apariția unui polițist pe stradă, ca să-l acuze din senin pe rivalul său de molestare. E o spontaneitate a personajelor care se regăsește în Noul Van Francez, nu degeaba criticul Andrew Sarris a scris despre film că ar conţine „tot ce e mai bun în Godard, în Truffaut, în Polanski”#. Cromatica filmelor de început ale lui Godard și cea din „Deep End” au, cu siguranță, ceva în comun. Iar perversitatea n-ar fi străină de Polanski – pentru că, până la urmă, povestea e una despre perversitatea ființei și obsesii. Dar Skolimowski știe să dubleze totul foarte bine, încât n-ar fi prea mult dacă un spectator ar rămâne doar cu senzația de candoare, după ce vede filmul. Finalul este trasat într-o cheie feerică, candidă: fără muzică, în tonurile gri-albăstrui ale apei, îmbrățișarea lui și a acestei zâne poate moarte, e scăldată în sângele ce-i curge acesteia din cap și în vopseaua roșie care se revarsă din cutii, în apă.