● Rodion & Hugo Sanchez aka Alien Alien [Gomma Records, Solardisco Recordings, IT] live
● Maelstrom [Solardisco Recordings, Eskimo, Mindless Boogie, UK]
● Logan [Haules Baules, RO]
● Tazu [The Bubble, RO]

26/11/2010 – Popa Nan 82

powered by The Bubble & 4Play
proudly sponsored by Grolsch
event FB

Acum aproximativ 4,56 miliarde de ani, colapsul gravitaţional al unei mici părţi dintr-un nor molecular gigant a dat naştere la ceea ce numim azi Sistemul Solar. Acum aproximativ 2 ani, colapsul emoţional al unui mici părţi din Glasgow, Scoţia, a dat naştere casei de discuri Solardisco.

Prea multă vreme, oamenii au crezut că Pământul e plat şi că stă nemişcat în centrul Universului. Prea multă vreme, oamenii au crezut că sunt buricul Pământului. Prea multă vreme, buricul a fost acoperit şi dansat. The Bubble şi 4Play, sprijiniţi de Grolsch, vă cheamă la descoperirea şi descentralizarea buricului într-un spaţiu cosmic de lângă Hala Traian, pe strada Popa Nan nr. 82. Vălul ignoranţei privind sistemul Solardisco trebuie să cadă!

RODION (Ed Cianfanelli) vine de la unul dintre cele mai reputate labeluri germane, Gomma Records, grupare din care mai fac parte artişti ca Who Made Who, The Phenomenal Handclap Band, Moullinex, Mustang, Golden Bug sau Diskokaine. Pe lângă releasurile Gomma, italianul a produs recent şi sub eticheta Eskimo, o altă casă de discuri titrată a Europei.
http://soundcloud.com/rodion_gomma
http://www.myspace.com/r0d10n
http://www.gomma.de/

Alături de amicul său HUGO SANCHEZ (Ugo Malatacca), Rodion a început recent o colaborare cu labelul Solardisco din Glasgow, prilej numai bun să ne arate valenţele lui house şi deep disco. Cei doi italieni vin în premieră la Bucureşti pe 26 noiembrie şi vor oferi, deghizaţi sub aka-ul Alien Alien, un live set frenetic, în acorduri de chitară, clape, synth-uri şi voci, într-un stil ce poate fi cu greu redus la italo disco, electro, indie sau house.
http://www.myspace.com/ugosanchez

MAELSTROM (Paul Gordon), fondator şi proprietar al Solardisco Recordings, vine din Glasgow, Scoţia. Face parte dintr-un grup de artişti britanici recunoscuţi pentru înclinaţiile lor spre classic, deep & nu disco. Până să-şi înfiinţeze propria casă de discuri, Paul a produs pentru labeluri apreciate internaţional precum Eskimo sau Mindless Boogie. Se declară influenţat de artişti ca Giorgio Moroder, Patrick Cowley, Metro Area, Daniel Wang, Todd Terje.
http://soundcloud.com/maelstromdoesdisco
http://www.facebook.com/pages/Solardisco-Recordings/104816497659?v=wall

LOGAN Fisher, un londonez “rătăcit” prin Bucureşti în ultimii 5 ani, fin cunoscător al nişei româneşti de muzică rară, vine ca o completare firească la trioul internaţional din main act, cu atât mai mult cu cât este prieten vechi cu scoţianul Maelstrom.
http://haulesbaules.com/

La numai 20 de ani, TAZU este în acelaşi timp o promisiune şi o confirmare, o apariţie proaspătă de care scena de muzică electronică din România are, mai ales în ultima vreme, mare nevoie.
http://soundcloud.com/tazu

Atelierul de Productie este cel mai nou spatiu de evenimente din Bucuresti. Cu o suprafata disponibila de 2000 de metri patrati, dintre care doar 450 de metri patrati sunt functionali in acest moment, Atelierul de Productie este locul potrivit, asa cum il recomanda Alexu Toader si Alexandra Mocanu, manageri de proiect, pentru expozitii, petreceri si concerte. Situat la Timpuri Noi, intr-un fost atelier de filatura, Atelierul de Productie – Param Pam Pam se recomanda ca un spatiu cu caracter experimental, un mix intre o galerie de arta neconventionala si un loc pentru evenimente.

“In septembrie anul trecut, eu si Alexandra, impreuna cu fratele meu, am mers intr-un Euro Trip. Prin orasele in care am trecut am tot gasit lucruri misto si cand ne-am intors in Romania am concluzionat ca Bucurestiul are nevoie de un spatiu nou, unul mare, in care sa ai loc sa te misti, sa alergi (la propriu), sa te dai cu bicicleta, sa bagi un wii, sa dansezi si cand obosesti sa ai un BeanBag pe care sa-ti tragi sufletul cateva minute, apoi sa te intorci iar la dans”, spune Alexu.

Initial, Alexu si Alexandra gasisera, tot in zona Timpuri Noi un spatiu imens care folosea depozitarii utilajelor grele. “Era imens, erau canale, arata ca un oras in oras. Noi am fost determinati sa facem ceva acolo si, o perioada, ne-am intalnit cu oameni si am incercat sa dezvoltam proiecte pentru spatiul respectiv. Insa, in final, ne-am dat seama ca ar fi costat mii de euro numai ca sa facem spatiul functional, sa tragem apa, curent si sa asfaltam”, spune Alexu. Constienti de dificultati, cei doi s-au reorientat spre un spatiu compartimentat, pe care sa-l poata renova si deschide pe module, in functie de necesitati.

Curand, au aflat ca la Fabrica Industria Bumbacului exista un spatiu disponibil pentru ca niste firme mari isi inchisesera activitatea de acolo din cauza crizei. Noul spatiu era o idée mai mic si mai usor de “reconstruit”, asa ca au semnat pentru el si s-au apucat de treaba. “Dupa ce am reusit sa-l punem pe picioare, am adus o serie de promoteri de evenimente, sponsori si artisti sa vada locul si toti au fost in egala masura incantati de ce poate oferi acesta”, spune Alexu.

Investitia initiala a fost de 8000 de euro, insa, propriu-zis, cheltuielile aproape ca s-au dublat. Au pus geamuri termopane (imaginati-va, deci, ce inseamna asta la un spatiu de 2000 de metri patrati), au tras conducte, au reconditionat toaleta, au dat cu lavabil pe pereti astfel incat acestia sa poata fi desenati. “De fapt, investitiile care nu se mai termina ne-au determinat sa dam drumul locului mai devreme de luna septembrie, asa cum ne propusesem initial, si sa incercam sa scoatem un profit cat de mic ca sa putem sa continuam treaba. Multi au spus ca deschiderea oficiala a avut loc in Noaptea Galeriilor, dar n-a fost asa. Atunci doar am dat o mica petrecere, am invitat prieteni, am vrut sa testam locul. Nu a fost nimic special”, explica Alexu.

Spatiul isi doreste sa fie o combinatie intre o galerie berlineza de arta concentrata pe instalatii de dimensiuni mari si nisa de street art pentru ca, acum, nu exista un spatiu legal indoor in care street art-ul sa fie expus. “Spatiul se preteaza pentru lucrari de dimensiuni mari. Deocamdata avem cei 450 de metri patrati disponibili pentru expozitii, dar si pentru concerte. Sala de 1000 de metri patrati, unde ar trebui sa fie ParamPamPam-ul, adica locul pentru concerte live, DJ seturi, workshopuri, prezentari, nu e inca deschis pentru ca nu l-am putut sustine financiar si nu e rentabil pe timpul verii. Pana acum, Irlo a expus aici. A fost prima lui expozitie personala. Incercam sa continuam cu expozitii de street art, dar stam destul de prost cu bugetul si, din propriul buzunar, asa cum a fost cu Irlo, nu mai putem sustine nimic deocamdata”, povesteste Alexu. Fiind o suprafata mare, costurile pentru orice incerci sa faci se tripleaza. “Crezi ca-ti trebuie 1000 de euro sa faci ceva, ei bine, o sa ai nevoie de 3000 pana la final”, concluzioneaza el.

Fabrica o sa mai stea in picioare pana prin 2012 cand e programata daramarea ei. Planul de lunga durata al lui Alexu si al Alexandrei este sa creasca locul si sa-l faca punct de referinta pentru expozitii de street art si petreceri spontane ca, mai apoi, in preajma demolarii fabricii, sa organizeze un amplu festival. “Ideea e ca, in acel moment, sa inchiriem toata cladirea si sa facem un mega festival care sa combine tot ce ne-a unit pana atunci. O camera cu DJi, una cu artisti care sa locuiasca si care sa lucreze aici, una cu oameni care sa danseze si tot asa. Sa fie un spatiu cu un final glorios in 2012. Asa ca, cu aceasta ocazie, lansam si un call pentru oamenii de pe Feeder Experimentalist sa ne spuna ce fel de evenimente ar vedea pe aici”.

Le puteti scrie pe salut@atelieruldeproductie.ro

Andreea Vasile

M-am ferit de subiectul “bicicleta” ca de dracu’ de cand scriu pe Experimentalist. La fiecare noua runda de subiecte propuse, il ignoram cu desavarsire pe cel legat de doua roti. A formulat si reformulat Igu tema doar-doar m-o ademeni cumva pana cand mi-a zis verde-n fata: “eu vreau subiectul cu bicicletele”. “Mdeah”, mi-am spus, ingrijorata ca aveau sa fie oricum niste articole ratate nu doar din pricina lipsei mele de interes pentru subiectul in cauza, ci si agasata de miscarile pe doua roti menite sa salveze lumea si sa ne convinga ca, de nu pedalezi, sufletul tau va ajunge in Iad. Asta pana cand i-am cunoscut pe Doru si pe Iulius, baietii de la Perpetuum, care mi-au spus ca e in regula daca simt asa, caci si ei, chiar biciclisti infocati fiind, nu sustin intru totul habotnicia biciclista care a cuprins Romania.
Doru si Iulius iubesc bicicleta. Daca nu i-as fi cunoscut personal, as fi crezut ca sunt doar alti doi ultraindoctrinati care se-nchina la ghidon ca crestinii, cand se grabesc sa faca cele trei cruci, in viteza, din autobuz, atunci cand trec pe langa vreo biserica. Evident, n-a fost cazul. Dimpotriva, dupa o ora si jumatate de stat impreuna, ideea de bicicleta mi s-a parut mai frumoasa ca niciodata si, avand in minte cuvintele lor despre bicicletele Perpetuum pe care o produc, mi-am imaginat cum ar arata, pentru mine, o zi in care, in loc sa merg, dau la pedale pe Tube Roze, o bicicleta fina, evident, roz.

“Daca nu ii poti convinge pe oameni cu logica, convinge-i cu imaginea, cu fashion-ul, cu cool-nesul”, imi spune Doru, rezumand, intr-un fel, politica Perpetuum. Anume ca, daca cumva pe om nu-l intereseaza detaliile tehnice ale bicicletei, sigur il va interesa felul in care aceasta arata si, daca inainte sa iasa din casa, cutare se preocupa de felul in care se imbraca, de ce nu l-ar interesa ca si bicicleta sa sa il reprezinte in egala masura? “Nu cred ca altfel ai cum sa convingi o mare de oameni, presupunand ca ai vrea. Prin milintantism indarjit indepartezi oameni care altfel ar veni natural la tine. Si tu poate ai face la fel pentru ca ti-ai da seama ca bicicleta, ca mijloc de transport, te scoate din orice fel de stres in ceea ce priveste deplasarea”, imi spune Doru si, dintr-o data, ma simt absolvita de vina de a nu ma da in vant sa stau cocotata pe sa 24/7 doar ca sa ma creada lumea mai buna, si mai preocupata de mediu, si mai impotriva soferilor si tot asa. Ca sa ma linisteasca definitiv, Doru continua: “Am observat deseori ca multi din bikerii care militeaza si care fac intalniri sunt, in parte, bikeri care nu stiu sa mearga ca lumea, dovada ca au descoperit ‘chestia’ de curand si de-aia sunt asa pasionati. Iar militantismul asta al lor vine din dorinta de a impartasi pana la a impune. Cei mai ‘veterani’ in treaba asta stiu ca militeaza pentru o chestie la care, in cele din urma, cineva poate ajunge in mod natural. Daca omul n-ajunge natural la bicicleta, e treaba lui, nu pot sa-i bag asta pe gat pentru ca nu e tara potrivita pentru asa ceva, nu acum cel putin, si sunt constient de asta. Eu ma bucur ca miscarile astea exista, insa nu imi place neaparat felul in care fac lucrurile. Ca, pana la urma, eu ii inteleg si pe soferii care, de exemplu, se simt deranjati de critical mass-urile de cate 250 de biciclisti mai mult decat s-ar simti deranjati, punctual, de cate un biker. Se intalnesc la un moment dat cu critical mass-ul in trafic si, automat, soferii ii urasc. N-are cum sa nu se intample asta AICI, in garajul asta infernal”, explica Doru. “Creezi adversitate – ai pierdut din mana fenomenul”. Pe cand, prin frumusete, ai lumea la picioare. De pilda, vorbind de bicicleta roz, Doru spune: “La teste, in prima zi pe strada, uitau si taximetristii ca s-a pus verde… se pusese ROZ.”

Astfel, baietilor de la Perpetuum li se pare ca cea mai potrivita forma de militantism, in ceea ce-i priveste, este cea prin stil. Abia apoi vine faptul ca sunt foarte elegante in materie de biciclete urbane. „Sunt unicate si, peste toate, ultra-usoare, desi din cel mai sigur otel”, declara baietii. Principala calitate a bicicletelor Perpetuum este ca nu au nevoie de mentenanta. “O iei din cui sau de pe teava, mergi cu ea, sari cu ea, dai trick-uri, cobori scari, nu comenteaza, nu te lasa balta. Foarte rar faci pana de cauciuc cu ea si, apropo, doar pentru ca rotile sunt mai subtiri, nu inseamna ca se indoaie sau ca faci pana mai des, nu are niciun fel de legatura. Nu ai ce sa intretii la ele. Bicicleta mea, in forma in care o vezi, este neschimbata de doi ani si jumatate”, spune Doru. Si, e adevarat, bicla arata super bine.

In ceea ce priveste bicicletele fixie, Doru si Iulius sunt veterani prin tara, pentru ca se dau pe fixie de 4 ani, iar in primii 3 erau singurii. Asa cum le descriu baietii pe site, “fixies sunt esenta bicicletei, biclele urbane supreme, care dureaza si care sunt de maxima eficienta. Cu cadre vintage, din cel mai bun otel, sunt nascute pentru viteza pe pista si, adaptate pentru oras, par a merge singure”. “Ca sa te dai pe o fixie, trebuie sa renunti la niste optiuni, pe proprie raspundere. La viteze, la schimbatoare in butuc, la frane pe disc si hidraulice. Avem o vorba pe site, numarul de optiuni la o bicicleta este direct proportional cu numarul de batai de cap pe care le poate crea”, rade Iulius.

“Constructia unei biciclete Perpetuum e ca o croitorie. Daca stofa e buna, faci haute couture. Tonul unei bicle bune e dat de cadru si, la noi, 95% sunt cadre foarte bune.

Mie mi se pare ca o bicicleta trebuie purtata cu stil si biclele noastre nu-s unicate doar dupa ce le predam posesorului, prin artwork-ul nostru, ci sunt unicate inca de cand luam cadrele, lucrate manual, iar individual, piesele care vor compune bicicleta, in multe cazuri, sunt ori vintage si nu se mai produc, ori hi-tech si nu se gasesc pe-aici”, spune Doru.

Bine, dar cum stie cineva ce fel de bicicleta i se potriveste? “Nu prea stie. D-aia se intalneste cu noi inainte. E ca o maieutica (n.red. ajungerea la adevar pe calea discutiilor si a dialogului; vezi Socrate si maieutica; Doru a terminat 3 ani de Filosofie, da ), daca vrei! Le cerem detalii si, in functie de ceea ce ne spun despre ei, stim ce sa le oferim”, explica Iulius. “Iar daca vine cineva si ne spune , atunci ii spunem . Nu e chiar ca la Ferrari sau la Bentley, tu ne vrei, dar poate ca nu te vrem noi. Dar e prea posibil ca imaginea ta despre bicla sa nu ne reprezinte. Avem deseori cereri de ‘pimpin’ pe cadre de MTB sau Cross si explicam ca ce facem noi nu e vopsitorie, e un pachet complet de la optimizare, usurare, decorare, pana la poezie aproape. Vrem sa convingem lumea ca simplitatea e cea mai buna si prin felul in care lucram nu ne adresam unui om generic, ci unei persoane in particular”, spune Doru.

Cum ramane cu bicla de la hypermarket? Este ea buna de ceva? “ Orice e bun la ceva relativ la utilizator. Biclele astea costa, la tona, pe undeva la 30 lei bucata. Am un prieten care a fost intr-o firma d-asta care lua bicle la container si care la bucata ajungeau la 30-40 de lei, iar in magazine se vindeau cu vreo 400 de lei”, povesteste Iulius. “Eu am vazut si bicle d-astea la 700 de lei si nu fac nici macar a 10-a parte din suma. Adica te poti da cu ele o vreme, pe urma, stii, ii vedem pe marginea drumului pe cei care se dau cu ele. Cei care le folosesc, sunt, in general, oamenii care raman in urma, pe margine, cei carora le cad aparatorile sau lantul sau li se rupe furca sub ei. La o adica, nu ma sfiesc sa spun ca pot fi chiar periculoase”, spune Doru.

Iulius si Doru si-au gasit furnizorii de componente pentru bicicletele pe care le fac in randul colectionarilor, a unor fosti ciclisti, antrenori de la cluburi de sport, pasionati ca si ei sau printre “un lung sir de nea cutare”, asa cum spune Iulius. Constructia fiecarei biciclete e challenging prin problemele particulare pe care le ridica spre rezolvare si tocmai asta li se pare misto. “Anumite cadre sunt greu de lucrat ca-s vechi, au alte cote si, cateodata, alergi o luna de zile dupa piesele potrivite”, explica Iulius. Doru nu poate sa spuna care a fost cea mai dificil de lucrat bicicleta insa, cumva, “nu mai are nici o importanta, acum e PERFECTA”. Apoi isi aminteste prima fixie construita pentru ca atunci lipseau experienta si piesele “si le mai bajbaiam, strunjeam, pileam, alezam, frezam, dar pe urma totul a venit natural”.
Bicicleta fixie este, asa cum spun baietii, asemenea “unui mers cu imbunatatiri, mers optimizat, insa placerea deosebita cu o fixie tine de faptul ca, desi trebuie sa pedalezi incontinuu, ceea ce la inceput poate parea deranjant, ulterior face sa ai un control foarte bun pe bicla si sa parcurgi spatiul intr-un fel in care, pe ritmul mental al unui om, e ca o pasire, pentru ca n-ai niciun moment mort si asta te tine in priza. “Cand mergi sau alergi, iti odihnesti vreodata picioarele? Nu. Esti tot timpul in relatie cu bicla, lantul tau cinematic natural se prelungeste cu bicla. Mai mult, pedalatul fixed iti tine in fiecare moment al pedalarii o minte cristal. Nu te lasa sa te fure peisajul sau sa te ia visele pe sus, chiar si cu muzica in urechi. Te tine mereu in contact cu ‘alergarea’ ta pe roti. Ceea ce face din start ride-ul mult mai safe decat pe o bicla normala, mai ales in oras”, explica Doru. „Noi militam pentru adecvare. De exemplu, cunoastem oameni care au MTB-uri (mountain bikes) doar pentru ca exista gropi in Bucuresti nu pentru ca merg la munte sa se dea cu ele. In raport cu altii, noi suntem dependenti de bicla, deci de aceea spun ca militam pentru adecvare. Asta e, orasul e o jungla, trebuie sa inveti sa anticipezi si ajungi sa vezi, cumva, cateva secunde in viitor. Asa nu mai ajungi in situatii limita”, spun baietii.

„Bicla nu e o consola de jocuri in care cu cat ai mai multe optiuni, cu atat mai bine si nici nu-i telefon 3G cu touchscreen si ultra conectivitate, dar care, in momentul in care ai nevoie de el doar ca telefon, ii moare bateria in timpul convorbirii. Asa si cu bicla, cu cat mai simpla, cu atat mai buna. Prin simplitate satisface functia primara”, sunt de parere Doru si Iulius cu privire la bicicleta, in general, si la cele Perpetuum, in mod particular.

Pretul pentru o bicicleta unicat Perpetuum pleaca de la 1500 de lei, si se opreste unde vrea/poate clientul. Exclusiv la Perpetuum exista si inovatia lor ultima in materie de bicle urbane, Freexie-ul, doua bicle intr-una, normala si fixie, conversie spontana. Mai multe detalii gasiti pe Perpetuumcycle.com. „Enjoy your ride!”, va ureaza baietii.

Link-uri:
www.perpetuumcycle.com
www.fixie-ro-mania.blogspot.com
www.punctphoto.com
Facebook: Perpetuum Cycle
http://www.freerider.ro/mag/doru-si-perpetuum-cycle-8961.html
http://www.green-report.ro/stiri/bicicleta-bdquofixierdquo-noul-trend-urban
http://www.freerider.ro/noutati/hot-perpetuum-chrome-tornado-8700.html
www.fotociclism.blogspot.com
http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Biciclete_obisnuite_din_cadre_de_campioni_0_283771939.html

Andreea Vasile

Foto: Doru Popescu (Perpetuum) pentru revista Premium

Intr-o zi de septembrie o sa te loveasca. O sa mergi pe strada si, deodata, un sul de hartii iti va cadea la picioare, te va pocni in spate sau iti va fi frumos inmanat de o ea sau de un el pe bicicleta fara prea multe explicatii. Sa nu te sperii si sa fii politicos, primeste cadoul, caci aceea va fi ziua in care Romanian Papergirl va face distributia unor lucrari de arta pe care le-a adunat, cu sarguinta, timp de sase luni de la oameni care au vrut sa-si faca cunoscute preocuparile si sa ofere ceva celor din jur.

Papergirl este un proiect de arta initiat in anul 2006 la Berlin de Aisha Ronniger. La acea vreme, in Berlin, se discuta despre inasprirea legislatiei in ceea ce priveste arta stradala, asa ca Aisha s-a gandit la o solutie prin care street art-ul sa poata ajunge, in continuare, la o masa larga de oameni fara ca ea, sau alti artisti, sa fie pasibili de inchisoare pentru ca incalca legea. Asa i-a venit ideea proiectului Papergirl, adica a dat sfoara in tara ca aduna lucrari de la orisicine este interesat sa ii furnizeze asa ceva, ca apoi face o expozitie cu toate pentru ca, la urma, sa le ruleze in suluri de cate 10 – 15 lucrari si, de pe bicicleta, sa le arunce, timp de jumatate de ora, prin tot Berlinul. Astfel, berlinezii aveau sa afle care sunt tendintele in arta stradala la momentul respectiv si care sunt temele de interes pe care artistii le trateaza in lucrarile lor. Anul acesta, Papergirl Berlin se va afla la ultima editie, iar Papergirl Romania la prima.

“Sunt patru cuvinte care definesc Papergirl”, spune Bianca Mihai, una dintre initiatoarele proiectului Papergirl Romania, alaturi de Octavia Paul si Andreea Gazdaru, “non comercial pentru ca nu sunt niciun fel de bani implicati in proiect, impulsiv pentru ca daca vrei sa participi, o faci pur si simplu, participativ in ideea ca totul se intampla datorita oamenilor care iau parte in proiect si analog pentru ca lucrarea pe care o faci nu are copie digitala, ci este facuta pe hartie, este unicat, nu poate fi reprodusa”. “Lucrarile pe care le primim sunt gata facute; daca sunt fotografii sunt gata printate, daca sunt picturi sunt picturi reale, adica nu poze sau imagini cu picturile. Am primit inclusiv serigrafii si colaje. Nu stiu care este parerea Aishei vizavi de arta digitala, nu am discutat pe tema asta cu ea, desi am vorbit la telefon de cateva ori, insa noua arta digitala ne place foarte mult si daca ne-am propus un lucru in acest proiect a fost sa nu refuzam nicio lucrare, sa nu facem nicio selectie de lucrari. Tot ce ajunge la noi va ajunge, in final, prin distributia stradala, la alti oameni”, explica Bianca.

Proiectul se desfasoara in trei etape: strangerea lucrarilor, expozitia si distributia. Contributiile artistilor au fost colectate personal de Bianca, Andreea si Octavia sau au fost primite prin posta de cei din afara Bucurestiului. Cu toate ca, initial, ideea lor a fost aceea de a stabili un punct din Bucuresti in care lucrarile sa fie lasate si apoi colectate de ele, au renuntat la asta si s-au intalnit cu fiecare persoana in parte care a dorit sa contribuie cu cate un desen, o pictura, o fotografie, sau mai multe din fiecare, in proiectul Papergirl. “Strangerea de proiecte a avut loc din martie si pana acum in iulie”, spune Bianca. Desi, oficial, data limita de trimitere a lucrarilor s-a terminat, fetele nu vor spune nu daca vor mai exista doritori. Expozitia va avea loc pe data de 14 august si va putea fi vizitata timp de doua saptamani la Home Matasari, un loc aparte pe strada Matasari la numarul 17, “un spatiu liber, prietenos, nepretentios, in care oricine poate sa vina oricand. Va fi prezentata cate o lucrare de la fiecare artist si, daca respectivul a trimis mai multe, celelalte lucrari vor fi rulate langa cea expusa si vor putea fi vazute astfel ca vizitatorii vor avea o privire de ansamblu”, spune Bianca. In cele din urma, distributia, va avea loc intr-o zi din septembrie care nu va fi declarata, deci surpriza totala. Nu stim cand, nu stim unde, dar stim ca in oricare din zilele lunii respective, arta ne-ar putea lovi. Papergirls si paperboys pe biciclete vor inmana sau vor arunca arta in strada, proiectul implinindu-si astfel scopul final.

Papergirl Romania este un proiect care, dupa Bucuresti, a fost preluat de Sibiu, Iasi si Brasov. Niciuna dintre fete nu stie sa deseneze. Bianca lucreaza intr-o agentie de publicitate, Octavia este profesoara de limba engleza si franceza, iar Andreea, care isi finalizeaza studiile in psihologie, cunoaste foarte multa lume, asa ca, prin cunostintele pe care le are, a reusit sa faca cunoscut proiectul si sa-l popularizeze pe site-uri si pe retelele de socializare. De ce fac asta? “Oamenii nu se asteapta sa primeasca ceva pe strada. Cand cineva iti arunca ceva pe strada, te gandesti la orice, numai la un cadou frumos nu. Asa e la noi, oamenii sunt cumva speriati”, a incheiat Bianca pentru Feeder Experimentalist.

Andreea Vasile

Cand Estonia si-a pus in minte, in 2008, sa curete tara de gunoaie intr-o singura zi, initiativa parea o nebunie. Cum sa mobilizezi oameni care sa cureteze 10.000 de tone de gunoi? Dar iata ca imposibilul s-a realizat si pe 3 mai 2008 au iesit la curatenie generala 50.000 de oameni, desi pe site se inscrisesera numai 10.000. Din totalul populatiei estoniene, 50.000 inseamna 4% dintre cetateni. O aceeasi actiune, daca ar fi fost coordonata de autoritati, ar fi costat 22.500.000 de euro, iar implementarea s-ar fi facut in trei ani. In 2010, e randul nostru sa spunem, pe 25 septembrie, “Let’s Do It, Romania!”

Anamaria Hancu este una dintre initiatoarele proiectului in Romania. Ne-am amanat intalnirile de doua ori pana sa ajungem sa stam impreuna la aceeasi masa si, de fiecare data, motivul era acelasi: neprevazutul si prezenta ei imperativa in locul in care era solicitata. Nici cand ne-am intalnit, proiectul nu fusese lasat deoparte, macar pentru seara aia, caci, dupa interviul nostru, avea o noua intalnire cu echipa de la “Let’s Do It, Romania”. “Pe 6 octombrie 2009 a avut loc prima sedinta, cand am inceput sa adunam oameni. Primul contact cu evenimentul din Estonia a fost in iulie cand o colega de-a mea, Liana, initiatoarea proiectului, a vazut filmuletul despre ce s-a intamplat acolo. Insa abia in septembrie, in jurul datei de 13, am scris echipei din Estonia si le-am spus ca vrem sa facem si noi asta, ne-au trimis manualul de proiect si, din momentul ala, lucrurile au devenit serioase. Singura motivatie este ceea ce se va intampla pe 25 septembrie si rezultatele pe care, pe termen lung, proiectul ar trebui sa le nasca. Nu exista alte beneficii”, spune Anamaria.

In echipa de la Bucuresti exista 60 de oameni. La Cluj sunt vreo 30, iar in Timis 10. Restul echipelor din tara numara pana la 5 membri stabili, restul fiind voluntari care vin si pleaca. Notiunea de voluntariat nu e inca inteleasa, asa ca atunci cand isi ofera sprijinul multi inca intreaba “si mie ce-mi iese din asta?”. “Nimic” este un raspuns care, de cele mai multe ori, ii determina sa-si ia talpasita, iar pe altii lipsa de timp, din cauza activitatilor multiple pe care proiectul le implica, dar Anamaria nu dispera si intelege ca asa functioneaza lucrurile. Ceea ce isi doreste este ca harta digitala a gunoaielor (cartarea) sa fie terminata pana pe 1 august, caci asta e poate cea mai importanta parte din proiect. “Cartarea inseamna ca te duci pe teren cu un GPS si acolo unde vezi un morman de gunoi, te opresti, il fotografiezi, notezi longitudinea si latitudinea, tipul de deseu pe care il ai in fata, estimezi cantitatea de deseuri, apoi introduci coordonatele in softul creat de colegii mei. Astfel, se construieste harta dupa care se vor face traseele in ziua de 25 septembrie”. Munca de cartare dureaza cam 6-8 ore, in functie de lungimea si complexitatea traseului ales, si dintr-o echipa ar fi ideal sa faca parte cam 3-4 oameni astfel incat sarcinile sa se imparta. Daca voluntarii de la cartare nu au masina, se vor deplasa cu bicicleta, pentru asta “Let’s Do It, Romania” initiind “Let’s bike it”.

“Let’s Do It, Romania” inseamna curatarea mormanelor de gunoi din arealele naturale ale tarii intr-o singura zi. Asa cum ni se explica si pe site: “actiunea din Romania presupune implicarea cetatenilor, a autoritatilor locale, a firmelor private, a operatorilor de salubritate, a persoanelor publice si a mass media pentru a mobiliza populatia sa iasa in ziua stabilita”. Majoritatea dintre cei mentionati le-au dat mana de ajutor necesara, insa campania a functionat mai bine in online decat in offline, cu toate ca, recent, MediaPro, de exemplu, ii promoveaza mai intens. Cu toate astea, colaborarea cu trusturile de presa nu e exclusiva, asa ca oricine doreste sa scrie despre ceea ce urmeaza sa se intample, e liber sa o faca si sa ii contacteze fara niciun fel de retinere.

Dupa 25 septembrie, ar urma o perioada de advocacy si lobby astfel incat, deopotriva oameni si autoritati, sa inteleaga ca e nevoie de actiuni integrate si sa se evite, in mod ideal, repetarea evenimentului, desi asta s-a intamplat si-n Letonia, si-n Lituania. “Pana in 2017, conform normelor europene, Romania ar trebui sa inchida gropile ilegale si sa depoziteze gunoaiele numai in gropile conforme si, deocamdata, sunt doar 25 asemenea gropi in toata tara. Pana in 2017, gropile neconforme trebuie inchise si trebuie valorificata colectarea selectiva, coincinerarea si evitata depozitarea gunoiului la groapa, pur si simplu, asa cum se intampla acum”, explica Anamaria, pentru care scopul evenimentului e simplu, responsabilizarea si aplicarea legii si a normelor europene in ceea ce priveste actul de salubrizare.

In Slovenia, proiectul a avut cel mai mare succes pentru ca intr-o tara cu 2 milioane de locuitori, au iesit la curatenie 270.000 de mii. Anamaria spune ca, din punct de vedere al modului in care se desfasoara lucrurile, dar si din punct de vedere al tipologiei umane si a felului in care romanii reactioneaza la asemenea initiative, Romania seamana cu Portugalia, tara in care au iesit 100 000 de oameni la curatenie, intr-o zi in care a plouat neincetat. Suntem sceptici si nu foarte interesati de subiecte ca ecologia. Tari ca India, Serbia, Italia, Ucraina si Finlanda vor sa se alature initiativei si e posibil ca in 2012 sa aiba loc cel mai amplu eveniment de curatare, “Let’s Do It, Europe”.

Zonele cu cea mai mare mizerie sunt, asa cum era de asteptat, cele vizitate de turisti. “Valea Prahovei, traditional, Ilfovul e deprimant, Valea Jiului la fel, Valea Ariesului”, spune Anamaria pentru care povestea cu “Let’s Do It, Romania” a inceput “romaneste”, asa cum povesteste: “am vazut link-ul la inceput, am zis ca in Romania asta nu se poate intampla niciodata si l-am inchis. Mi-a placut si atat. In septembrie insa, am aderat la idée fara sa mai gandesc ca inainte si acum proiectul asta e cea mai mare provocare din viata mea”. Scenariul optimist pentru ziua de 25 septemrbie este ca la curatenia generala sa iasa 200.000 de oameni, “masa critica, dar noi vrem mai multi”. Dupa 1 august va incepe, mai intens, si campania de strangere de voluntari pentru marea zi, pana acum prioritara fiind cartarea.

Pentru ca a crezut in acest proiect, Anamaria si-a dat demisia din firma in care lucra. De retinut ca “Let’s Do It, Romania” e un proiect non-comercial. Pana nu demult, echipa nu accepta finantari in bani, ci doar in produse si servicii. Abia recent, echipa a acceptat finantari pentru ca membrilor le era teama ca vor fi acuzati ca-si baga lovelele in buzunare. Cu banii primiti cumpara saci si manusi si organizeaza diferite intalniri cu oameni din zone de interes care le-ar putea promova, mai departe, proiectul. Se lucreaza foarte organizat, “ca intr-o corporatie”, asa cum explica Anamaria, cu organigrama, asa ca fiecare stie ce responsabilitati are.

Eu ies pe 25 septembrie si, credeti-ma, sunt ultima din pluton interesata de genul asta de actiuni, dar e ceva in demersul oamenilor astia care m-a convins. Fara alte intrebari…

Pentru informatii complete privind ziua de 25 septembrie, vizitati aici.

Andreea Vasile

Alexandru Popescu este curatorul site-ului www.digerati.ro si unul dintre fondatorii proiectului www.dordeduca.ro. Am avut noroc sa ne intalnim fata in fata pentru ca acum locuieste in Constanta si, in ziua in care am vorbit la telefon, trecea prin Bucuresti. S-a reintors in orasul natal dupa ce a venit din Asia unde a petrecut doi ani de zile. Ani sabatici. In 2007 si-a dat demisia si, cu un buget de 3000 de euro, a plecat sa vada lumea “la standarde de backpacker”. Deh, dor de duca, ce sa-i faci? “Poate ca la 40 de ani o sa ma simt ca-n povestea cu greierele si furnica, dar acum fac ce-mi place”, spune Alex, 32 de ani. “Momentan sunt casnic, imi petrec zilele in halat”, rade el. La Constanta nu o sa mai stea mult pentru ca “devine usor plicticoasa”, insa “e o incalzire care mi-a priit”. In plus, “am libertate suplimentara, nu trebuie sa muncesc in fiecare luna, nu este nimeni care sa ma dea afara”. Pentru viitor “as vrea sa relansez Dor de Duca si sa-l transform intr-un proiect sustenabil”.

A creat Digerati in primul rand pentru el. Proiectul nu este semnat, semnatura fiind undeva in sursa. “Pentru super geeks”, ma lamureste el. “Ideea site-ului nu este a mea. Exista site-ul The Setup din Anglia pe care l-am citit si pe care nu mi-a fost rusine sa-l clonez pentru Romania pentru ca aici sunt alti oameni care merita ascultati, oameni celebri in digital care sunt intr-o relatie buna cu tastatura”, imi explica Alex. Digerati, alcatuit din cuvintele literati si digital, este un site informativ si educativ in egala masura. “Are si o parte educativa pentru ca se presupune ca de la oamenii astia, competenti fiind, si invatam”.

Primii oameni cu care a facut interviurile erau cunoscuti din domeniu, usor de abordat. “Acum, la inceput cel putin, n-am intentia sa insirui o colectie cu toti oamenii de valoare, ci, incet – incet, incep cu oameni pe care-i stiu, mergand apoi spre numele de referinta in domeniu la care ajung tot prin cunoscuti. E un fel de sistem Caritas de incredere”, spune Alex. Primul interviu a fost publicat pe 28 februarie 2010 si l-a avut invitat pe Dragos Novac de la Metropotam. Setup si Digerati sunt doua platforme cu “nerd interviews”. “Am preluat ideea pentru ca in Setup zice ca-i preluabila, am adaptat-o pentru Romania, i-am scris tipului de la Setup sa-l anunt ca fac asta, el ne-a pus link-ul acolo si asta a fost.”

Interviurile sunt, in principal, realizate de Alex, insa “ma mai ajuta si prietenii incantati de idée. Fie imi sugereaza alti oameni, fie fac ei interviurile in numele meu”. Pentru Alex, calculatorul este “o prelungire naturala de care incerc zilnic sa scap, cateodata a love-hate relationship, dar cu care ma descurc destul de bine si care imi potenteaza competentele. E un tool”. Il intreb care este contraargumentul lui la obiectia multora ca digitalul creeaza dependenta. “Ca orice chestie puternica, poate fi buna sau rea. La fel cum si apa poate fi buna sau rea. Rea cand, de exemplu, e un tsunami”, imi explica el. “Si eu incerc sa ma desprind de tastatura cat mai des”.

Poate de aceea exista Dor de Duca. Ca sa aiba motiv sa plece des. E geek, dar e si un outdoor type. Se gandeste sa plece iar in iarna. Poate, din nou, in Asia, dupa ce ii spun ca si eu planuiesc asta. “Pai, cred ca ne vedem pe acolo”. Apropo, Brad Florescu a fost colegul lui de agentie. Ma gandesc ca as vrea sa lucrez si eu acolo ca, inevitabil, pare ca, in cele din urma, angajatii nu doar ca-si dau demisia, dar isi iau talpasita si se duc cat mai departe in lumea larga.

P.S. Al doilea interviu de pe Digerati a fost cu Igu.

Andreea Vasile

The Dudes sunt baietii care se ocupa de proiectul “biciclist” Spita. Nu stiu care este numele lor real pentru ca nu mi-au spus. Interviul l-am facut prin mail pentru ca cei doi sunt (sau erau la momentul la care le-am adresat invitatia de-a ne intalni) la mare. Asa ca, din punct de vedere al profilelor, avem de-a face cu doi fosti angajati in publicitate, SRL Advertising Romania, actualmente unul contabil si celalalt tehnician. Nu stiu cum sunt bicicletele lor pentru ca nu le-am incercat, dar ceea ce pot spune cu certitudine este ca urmeaza sa cititi un interviu la care veti rade mult. Si, pentru inceput in relatia cu cei doi, asta e un semn foarte bun.

„Spita consists of two dudes, unul mai tehnic, altul mai pe estetic”. Cine sunt cei doi dudes?

Suntem doi fosti angajati ai SRL-ului Advertising Romania. Concret, unul ar trebui sa tina banii, combinatiile, deal-urile, partea de “comunicare”, comenzile, ordonarea sertarelor, inventarierea, sevaletul si culorile si celalalt sa dea cu ciocanul pana-i sparge capul, sa puna frana de motor, sa faca 360-uri cu masina plina de biciclete din otel. De fapt facem amandoi cate ceva din fiecare categorie.

Care era relatia fiecaruia dintre dudes cu bicicleta pana la proiectul Spita?

Eu, contabilul, am invatat sa pedalez pe o bicicleta subtire, fapt care nu era tocmai o veselie in mintea mea de copil, vazand rotile ajutatoare ale altor copii care aveau Pegasuri d-alea mici, mici si sexy. Astalalt, tehnicianul, a tot bocanit de mic la ele, le desfaceau acolo la ei in cartier, in Bucurestii Noi, n-aveau alte jucarii decat sa bata la biciclete toata ziua. Si apoi alte cateva biciclete schimbate pe parcurs, toate mai de oras asa, subtirele si fara zorzonele.

De ce au creat the dudes proiectul Spita?

Pentru ca vrem sa ne luam calculatoare, masini, treninguri Nike, sa mancam senvisuri cu humus si ardei copti si sa fim eco.

„Bicicletele sunt atent lucrate, reconditionate, reinnoite, asortate, brizbrizuite, lustruite”. Va rog sa imi povestiti procesul reconditionarii unei biciclete de la momentul la care gasiti o bicicleta care merita readusa la viata.

Pana acum nu au semanat doua intre ele si colegul tehnician tot zice: “bai, nu am mai vazut “sistemul” asta pana acum”. Eu ii raspund: “bai, intelege ca de-acum tot timpul o sa-mi spui asta, nu ai vazut chiar atat de multe biciclete si e ok, sunt diferite”. Aportul mestesugaresc, trebuie sa marturisesc, este esential. Orele lungi de reglat componentele, de facut sa mearga lin, se termina cu maini negre de miner pana chiar si cand ramane sa tii o furculita in mana. Contrar filosofiei multor mesteri biciclari de prin oras, care strang la maxim orice piesa, componentele puse de noi incercam sa curga si sa functioneze prietenos, usor. Procesul reconditionarii implica o bicicleta d-asta, cum vedeti pe site, ca materie prima. Desfacem bicicleta integral. Daca necesita revopsire, o ducem pe la cateva maini de “mesterachis” care se ocupa cu vopsirea. Polisham fiecare particica, clesti manete, jante, se schimba parti in cazul in care cele existente nu-s ok, schimbatoare, casete, pinioane, se inlocuiesc chestii d-astea care se uzeaza, gen saboti, cauciucuri, cabluri de frana etc. Comenzi pe net, eu, contabilul, am sute de ore petrecute pe site-uri romanesti si neromanesti. Uneori, pachete neonorate pe ebay (bani recuperati, we good), uneori comenzi neinspirate pe wiggle, crc, etc., uneori parti in stare buna si in maxima asortare, ieftin combinate de la cate un nepot de pe internet. Si seara tarziu, dupa oboseala, inca o mica dezamagire ca n-am terminat bicicleta si nu se potriveste nu-stiu-ce sistem de frana sau nu avem nu-stiu-ce pana.

Ce bicicleta are fiecare dintre voi?

Eu, contabil la Spita, am un Koga Gents Racer, din ‘79, usoara, gratioasa si atenta. Mai am un Single Speed Koga si sunt deschis tot timpul la a avea cat mai multe$$$. Colegul tehnician are o Atala, un MTB Custom si un Concorde. Povestile interesante sunt ca a mea, din ’79, e cea mai tare:D. MTB-ul si-a facut-o singur pe vremuri cand colegul mergea si manca shaorma la Genin (n.red. pe Calea Floreasca vizavi de Stadionul Dinamo). Si pe celelalte le-am gasit eu, cu mare atentie, in diverse locuri si curti ale tarii. Evident, lucrate impreuna pentru un mers fin, mai mult de el.

Care este cea mai neobisnuita cerere in materie de constructie de bicle de care ati avut parte?

Nimic neobisnuit, nu am avut asa multe comenzi. Nu cred c-o sa vina maine cineva cu ciclofalusuri, cicloencefalusuri.

Dati-mi, va rog, cateva argumente pentru care o bicicleta home made e mai misto decat una cumparata de-a gata?

Pai nu e neaparat valabil ca o bicla Tweak-Anita sa fie mai misto decat un Decathlon. Eu unul nu as merge cu o bicicleta de 4 milioane de acolo, dar daca cineva vrea sa se dea in weekend in parcul Titan cu ea, il supersfatuiesc sa-si ia de-acolo una. Banii dati vor raspunde sigur nevoilor lui. Daca vrei sa fii sexy cu parfum Givenchy, daca apreciezi designul anilor 70-80-90 de bicle, o bicla lightweight si care sa n-aiba claxon de tir pe ea, nu prea ai incotro decat sa-ti faci sau sa pui pe altii s-o faca(insert website link here type of joke). Eu sunt mare fan lucruri potrivite si, ca atare, imi doresc sa dau o bicicleta unuia care va merge cu ea si se va simti bine cu ea. Daca i-o dau unuia care are indoieli si simte acru in gura cand o cumpara, doar pentru ca are impresia ca va fi mai hot pe ea, nu e ok, ca apoi are indoieli, vorbeste urat de ceea ce facem noi si eu ma imbolnavesc de ficat si nu ne place. In principiu e o treaba superechilibrata si sincera, cash+dorinta+nevoie=bicla superok.

Care este pretul unei biciclete handmade? Din ce este alcatuita o bicicleta handmade si de unde va luati componentele care alcatuiesc noua bicla?

Nu-mi place notiunea de handmade ca nu sunt turte care se vand la MTR pe post de cercei. Sunt niste biciclete bibilite cred. Este alcatuita din roti, efort, bani, petrolul arabilor si multa manie. Preturile sunt diferite, in functie de cat ne-a costat, cat stim c-am muncit, ce-a iesit, cati bani ai. Check spita.tumblr.com again.

„Da, pot fi si biciclete mai pe genul city, de hipster de Dambovita” . Ce inseamna asta? Si ce-i un hipster de Dambovita?

La asta nu stiu ce raspund, dar asa e.

Cat dureaza sa construiti o bicicleta?

Dureaza diferit, povesti diferite. Cele comandate un pic mai greu. Cele facute din voia noastra mai rapid, nu e presiune. Oricum, cel mai mult de pana acum, patru saptamani, cel mai putin, patru zile, deci nu poti sa-ti tragi o regula.

Care este suma minima de investit de catre cumparator ca sa aiba o bicla de la voi?

Zici ca m-ai intrebat de maximul deprecierii leului la euro. Am sa-ti raspund ca unul de la BNR. Indicele asta este relativ si este influentat de emotivitatea reactiilor indivizilor. Cred ca pornim de pe la 1200 lei asa.

Ca biciclisti, aveti si voi issues de tipul „se parcheaza pe banda speciala de biciclisti”, „soferii nu ne respecta”? Credeti in aceste issues sau ele vin mai degraba din partea celor care mai degraba se plimba pe langa bicicleta decat pe ele?

A, clar. Mai merg o injuratura si o flegma catre un burtos in duba care asteapta la umbra sa dea jos doua baxuri de apa minerala la 0.5, putina panica la un cort PDL parcat grosolan si porcesc pe o pista de biciclete, un ‘mortii ma-tii-n gat’ unui cocalar care nu iti apreciaza calitatea de biciclist in trafic, pe banda. Inainte de toate, cred ca suntem oameni si in cateva minute aleg sa imi treaca incidentele mici, pentru ca nu definesc o categorie, ci definesc x situatii diferite. Nu exista tagma biciclistilor si a masinistilor si un conflict tacit. Si eu pot sa ma bag prost intr-o depasire si tu poti sa ma claxonezi prost ca ai impresia ca blochez banda. Cred ca ne trebuie nitica empatie. Un varf de cutit.

Sunt comunitati, gen Brompton, unde bicicleta il face pe om. Ce parere aveti despre ele? In contextul asta, exista oameni care cer bicle de la voi doar pentru show off?

Cred ca cineva care are impresia ca un obiect sau un lant ii sporeste calitatile omenesti e un maimutoi. Pentru mine este egal cel care merge pe o bicicleta facuta de noi cu cel care merge pe o bicicleta de dirt prin oras. Este din nou vorba de corespondenta din diagrama nevoilor.

Unde va tineti bicicletele peste noapte? Le parcati in casa? Sau pe scara blocului? Dar cand iesiti cu ea, elementele de securitate pe care le folositi sunt mai costisitoare decat bicla in sine?

In casa pe cele personale, niciodata pe scara. In principiu, incuietoarea are un rol strict figurat, incerc sa evit situatiile in care am nevoie sa o leg, iar eu sa fac scufundari la 2 Mai sau ceva. Youtube search for how to break bicycle chain. In curand, o sa facem niste incuietori Spita, lucram acum la niste teste Brainiac din Carpati sa vedem cat de tare tin. Si, din nou, in principiu, gros nu inseamna sigur, cum auriu in gura in nu inseamna ca esti bogat.

Cine sunt cumparatorii vostri?

Niste baieti si fete, scrie pe Facebook la testimoniale.

Zona voastra de distributie e limitata geografic?

Distribuim oriunde in tara si in Bulgaria, patria semintelor djili.

Andreea Vasile

Disclaimer: Nu ma pricep la arta, dar imi place sa cred ca ma pricep la oameni. Daca Banksy ar citi materialul urmator, vreau sa cred ca s-ar bucura ca e scris de un habarnist intr-ale artei. De fapt, a spus-o si el in interviuri: “Oamenii in a caror opinie ma incred sunt cei care nu stiu nimic despre arta pentru ca de la ei vin cele mai oneste reactii in ceea ce priveste munca mea”. As putea sa iau citatul ca pe o binecuvantare din partea lui Banksy ca-s libera sa scriu ce-mi pofteste inima despre ceea ce face. Dar n-am s-o fac. In schimb, am sa va povestesc despre Banksy, omul care, prin prisma pregatirii profesionale, trebuia sa devina macelar. Si care, intr-un fel, a devenit unul.

Banksy e misto pentru ca e simplu. Banksy nu face pe artistul neinteles. Operele sale de arta, satirice in marea lor parte, sunt atat de clare incat si un copil poate intelege analogiile. Munca lui Bansky e apreciata pentru ca ne face sa zambim. Sigur, peste toate astea, e misterul in ceea ce priveste identitatea lui si poate ca, intr-un fel, alegerea de-a ramane necunoscut i-a facut pe oameni si mai interesati in ceea ce-l priveste, dar si in ceea ce priveste munca lui. Pentru ca graffiti-ul este catalogat drept vandalism, Banksy spune ca se ascunde pentru ca dezvaluirea identitatii sale ar echivala cu sfarsitul “carierei” sale. In realitate, cred ca pur si simplu nu ii pasa ca persoana lui sa fie cea (re)cunoscuta. Ci arta lui. “Personalitatea mea nu are nimic special”, declara Banksy. Pentru multi, poate parea o atitudine fals modesta. Intr-o lume in care toata lumea poate avea renumitele 15 minute de faima – despre care Banksy spune ca, in viitor, se vor transforma in cele 15 minute de lipsa de faima pentru ca toata lumea va fi faimoasa – de ce baiatul din Bristol refuza sa flash his ego? “Este o problema in a fi in atentia publicului – trebuie sa devii dur, sa ai un obraz gros si sa ignori opiniile oamenilor. E pacat fiindca acestea sunt trasaturile pe care vrei sa le vezi cel mai putin la o persoana publica”, spunea Banksy. Si, precum vechiul proverb chinez, “cel ce merge la culcare in armura, nu doarme foarte bine”.

In 2003, jurnalistul Simon Hattenstone de la The Guardian spunea ca este primul care a reusit sa-i ia un interviu, fata in fata, lui Banksy. Adica lui Banksy cel adevarat, fiindca odata cu celebritatea pe care operele sale au capatat-o, si mizand pe alegerea lui de a ramane necunoscut, impostorii n-au intarziat sa apara. Asa ca unii jurnalisti au luat teapa facand interviuri cu copycats de-ai lui Banksy. Simon Hattenstone scria in articolul sau ca Banksy este un tip alb de 28 de ani care poarta “scruffy casual-jeans, T-shirt, a silver tooth, silver chain and silver earring. He looks like a cross between Jimmy Nail and Mike Skinner of the Streets”. In ciuda nenumaratelor incercari din partea fanilor, a politiei si a mass-media de a-l identifica pe Banksy, acestea nu au avut succes. The New Yorker, BBC, Esquire si London’s Evening Standard, toate au incercat sa-i dea de cap lui Banksy. Cu toate astea, o investigatie de-a unui tabloid britanic, a adus la cunostinta publicului faptul ca numele adevarat a lui Banksy este Robin Gunningham. Acest nume este cel mai vehiculat alaturi de Robert, Robden si Robin Banks. Daca in 2003, Simon spunea ca Banksy are 28 de ani, calculele arata ca el trebuie sa se fi nascut in anul 1975 si, deci, ca azi are 35 de ani. Investigatia tabloidului a mai scos la iveala faptul ca Robin, daca asta e numele lui real, a terminat Bristol Cathedral School in anii 1980. Colegii lui isi amintesc ca era un tip talentat, dar ca n-avea nicio legatura cu scoala, deci cu educatia formala. Se pare ca Banksy urma o scoala profesionala si se pregatea sa devina macelar cand, la 14 ani, a descoperit graffiti-ul. A inceput sa faca asta cu seriozitate intre anii 1992 – 1994 ca membru in Bristol’s DryBreadZCrew (DBZ), iar in 2000 a inceput sa foloseasca si stencilul, mutare care i-a adus si notorietatea.

De la macelarit carne la “macelarit” pereti n-a fost decat un pas. Banksy isi gandeste munca si in termini de eficienta, mai departe de mesajul per se pe care vrea sa il transmita. “De ce sa petreci ani intregi lucrand la o sculptura cand poti adauga un element nou unei statui déjà existente? Daca ai o statuie in centrul orasului tau, poti trece pe langa ea ani la rand fara sa o observi. E de ajuns sa-i aduci o imbunatatire care sa-i faca pe oameni sa zambeasca si atunci se poate spune ca ai realizat o noua sculptura in doar cateva secunde. Secretul este sa petreci cat mai putin timp ca sa realizezi o imagine la care oamenii sa se uite”. In timp, arta lui Banksy, desi realizata in strada, a inceput sa valoreze foarte mult. Orice suprafata pe care Banksy facea ceva, daca nu era acoperita cu vopsea sau mazgalita, era luata de acolo si, in cele din urma, vanduta pe bani multi. Insa Banksy n-are o problema cu vandalizarea lucrarilor lui. “Graffer-ii traditionali au o gramada de reguli la care tin. Sa le fie de bine. Daca esti genul care devine sentimental atunci cand cineva mazgaleste peste treaba ta, probabil ca graffiti-ul nu e tocmai hobby-ul potrivit pentru tine”. Speculantii i-au dus arta din strada in galerii. Asta nu l-a deranjat, insa nici n-a devenit o prioritate pentru el. In 2009, de exemplu, a avut o expozitie la Bristol City Museum unde peste 300.000 de oameni au venit. “Cred ca n-am sa mai fac o astfel de expozitie pentru mult timp de-acum inainte. Lumea artei e plina de shady people. Inca fac graffiti pentru ca, realmente, cred ca o gura de canal este un loc mai interesant in care pot crea ceva decat un muzeu. Si, ca sa spun pe bune, daca expui intr-o galerie, trebuie sa concurezi impotriva unora ca Rembrandt. Dar daca pictezi pe-o alee, singurul tau competitor e un cos de gunoi. Cred ca muzeele sunt pentru arta echivalentul celor care umbla pe strada cu oameni grasi pentru ca ei sa arate slabi”, spune Banksy.

Intr-un interviu acordat in 2008, Banksy a mai declarat despre el ca are o relatie cu o tipa care-l intelege. Wall Widow este nickname-ul pe care il foloseste cand se refera la ea. Mama lui n-a aflat decat de curand ce face Banksy pentru multa vreme ea crezand ca fiul ei este pictor sau decorator si ca are foarte mult succes in meseria asta. “Cand maica-mea a aflat ca eu sunt Banksy, m-a sunat si mi-a spus ca-i dezamagita. Am intrebat-o de ce. A zis: <Pai, daca esti graffer, de ce nu te-ai ocupat pana acum de dubita aia care e mereu parcata in fata geamului meu si din cauza careia nu mai vad absolut nimic?>”.

Singurul care il cunoaste este mana lui dreapta, Steve Lazarides, care ii este si agent. Insa pana si el a declarat odata ca nu e sigur ca cel cu care lucreaza e Banksy 100%. Lazarides se ocupa de website-ul artistului, de galeria lui si de accesul oricui la Banksy. Oricine vrea o lucrare de-a lui, trebuie sa-l sune pe Lazarides. “De obicei, primesc un bilet in care mi se spune sa ma duc in nu stiu care parcare unde Banksy imi lasa ultimele lucrari facute, iar eu ii las un cec”, declara Steve. Adevarat sau nu, scenariul intregeste imaginea misterioasa a lui Banksy si a felului in care a decis sa se prezinte lumii intregi.

Banksy a facut proiecte comerciale. Coperta de la albumul Blur din 2003, Think Thank. Si cam atat. In rest, refuzul lui de-a lucra cu corporatiile are de-a face cu pozitionarea mesajelor pe care le transmite prin arta sa: anti-consumeriste, anti-globalizare, anti-establishment, anti-corporatiste. In ultimii ani, mai multe branduri l-au contactat ca sa dezvolte campanii de publicitate pentru ei. “Pe cei de la Nike i-am refuzat de patru ori pana acum. La fiecare noua campanie imi trimit un e-mail sa ma intrebe daca vreau sa lucrez impreuna cu ei. N-am facut niciunul dintre job-urile astea. Lista de job-uri pe care le-am refuzat este cu mult mai lunga decat lista cu job-uri pe care le-am facut. E ca si cand as avea un CV inversat, e ciudat”, spunea Banksy. Cand s-a dus la interviul din 2003 cu Simon Hattenstone, jurnalistul scria ca Banksy a venit contrariat fiindca peste un desen de-al lui fusese lipit un poster la noua carte a lui Michael Moore, Stupid White Man. “Deci Michael Moore este corporatistul care mi-a tras-o si mi-a distrus desenul. Este o lume ciudata, o lume bolnava”, pare c-a spus atunci Banksy inainte sa-si aprinda o tigara si sa se relaxeze.

Exit Through the Gift Shop este filmul care a facut valva la Sundance Film Festival in Utah, SUA in luna ianuarie, 2009. Mare parte din film, caracterizat drept un dezastru, a fost filmat de francezul Thierry Guetta, un tip compulsiv care a filmat neintrerupt tot ce tine de viata graffer-ilor. Povestea spune ca Guetta a devenit interesat de arta stradala prin intermediul varului sau, un faimos graffer francez cunoscut sub nickname-ul Invader, ale carui stencil-uri, inspirate din jocul video The Space Invaders, au aparut peste tot in lume. Datorita lui Invader, Guetta a avut acces la comunitatea de grafferi si cu sarm, persistenta si un pic de nebunie a reusit sa-i convinga pe toti din comunitate sa-l lase sa faca un documentar despre ei. Asa, Guetta a ajuns si la Banksy. Insa francezul s-a dovedit a fi un regizor prost pentru ca imaginile nu aveau nicio noima si erau anapoda legate unele de altele. Cu toate astea, Banksy a intuit potentialul materialului filmat si a decis sa faca propriul film cu acesta. Banksy a inceput sa-l filmeze pe Guetta si astfel a avut loc o inversare de roluri in care regizorul a devenit actor si actorul regizor. “Vreau ca oamenii sa vina la film cu asteptari reduse. Nu e chiar un Avatar cu spray cans”, declara Banksy. Filmul a avut premiera in UK pe 5 martie 2010. Probabil ca noi il vom vedea pe net.

Pe 19 mai 2010, The Guardian anunta ca doua printuri de-ale lui Banksy au fost furate din galeria de arta Art Republic din Londra. Este vorba despre lucrarile Happy Choppers (8750 lire sterline) si Nola (7700 de lire sterline). Autorii, un barbat si o femeie, au fost prinsi de camerele de luat vederi, CCTV, adica fix cele impotriva carora Banksy a facut o lucrare nu cu mult timp in urma. “Camerele CCTV sunt una dintre obsesiile mele in acest moment; sunt unele dintre cele mai nasoale chestii din Marea Britanie moderna. Numarul mare de camere de securitate ma calca pe nervi. Evident, dintr-un motiv profesional, in primul rand, dar si dintr-un motiv filosofic. Nu inteleg de ce britanicii au imbratisat aceste camere mai mult decat orice altceva – e oare pentru ca suntem disperati sa simtim ca inca suntem importanti sau pentru ca ne place ideea ca cineva ne urmareste mereu?”, se intreba Banksy intr-un interviu acorat lui The Sunday Times in februarie 2010. Inainte de 2007, alte 10 printuri de-a lui Banksy au fost furate tot dintr-o galerie Art Republic din Brighton. Impreuna, valoarea lor ajungea la 10.000 de lire sterline.

Andreea Vasile

Stiam ca Mika si Dilma fac lucruri spectaculoase, insa nu cunosteam anvergura lor. Cu ocazia acestui interviu, am aflat ca fetele bat, literalmente, lumea intreaga ca sa arate ce stiu si ce le place sa faca in materie de visuals. Chiar daca Mika incearca sa lase deoparte impartirea pe sexe cand vine vorba de munca pe care o fac, eu sunt mandra ca ele sunt fete care fac o munca pe care multi, inclusiv eu, o percep ca fiind, in general, pentru baieti. Inainte sa va las sa cititi prima parte a acestui interviu, nu uitati ca pe 17 si 18 iunie, la club Tago Mago, Mika si Dilma va asteapta cu doua evenimente AVmotional (more info: http://blog.avmotional.com)

V-ati nascut in Bulgaria. Cand ati venit in Romania si in ce context?

Dilma: Eu am venit in Bucuresti in 1994. Intotdeauna cand spun asta realizez cat de multi ani au trecut de atunci si cat de multe lucruri s-au intamplat intre timp. Intre Romania si Bulgaria existau si exista in continuare tot felul de programe educationale, guvernamentale, schimburi culturale, ministeriale etc. Asta a fost contextul in care am ajuns in Romania. Am primit o bursa de 20 $ pe luna

Mika: Am “aterizat” in Bucuresti in 1995, vremuri “dubioase”. Pe de o parte, se terminase definitiv o perioada din viata mea legata de Sofia. Pe de alta parte, Academia de Arta, acum Universitatea de Arta, din Bucuresti, unde am terminat Pictura, era o optiune interesanta. A fost o combinatie castigatoare intre Liceul de arta din Sofia si Academia de aici. Pe atunci eram foarte bagata in desen, pictura, fotografie si tot felul de experimente intre tehnici. Tot la Academie, am cunoscut-o pe Dilma. De atunci, am ramas cu “bulgaroaicele”

De ce ati ales Romania si nu o alta tara?

Dilma: De fapt, a fost o ocazie interesanta sa vin in Romania si sa fiu studenta la Academia de Arta din Bucuresti. A fost o optiune buna ca am preferat Bucurestiul in loc de Sofia pentru ca stilul de predare in cele doua academii (pe atunci nu devenise inca Universitatea de Arte) difera foarte mult. Academia de Arta din Sofia se concentra foarte mult pe studiu in maniera sovietica si desen academic, iar in Bucuresti se experimenta mai mult, iar profesorii, pe atunci, erau foarte deschisi la noile curente in arta contemporana.

Mika: Cand am ales sa vin in Romania, habar n-aveam ce perioada palpitanta urmeaza si ca a fost locul cel mai potrivit pentru tot ce am facut. In principiu, daca stai sa te gandesti, nici Bulgaria si nici Romania nu au fost si nu sunt tari exemplu pentru educatie sau dezvoltare artistica in sensul standard de cariera de succes. Deci, nu puteai spune ca vii in tarile noastre cu un scop de genul asta. Insa poti avea tot felul de alte experiente si sa faci tot felul de experimente, care au valoarea si amprenta lor in viata fiecaruia. Nu se intampla foarte des sa iei parte sau sa fii parte dintr-o gramada de chestii care se intampla pentru prima data intr-un context si sa traiesti in febra entuziasmului contagios al “inceputului”.

Care sunt primele evenimente pe care le-ati facut in Romania si cum v-a venit ideea unor asemenea evenimente?

Dilma: Cu Mihaela am inceput sa lucrez impreuna inca din facultate. Am realizat cateva proiecte interdisciplinare si instalatii video cu care am participat la diferite evenimente si festivaluri. Treptat, am inversat directia colaborarii intre sunet si imagine pe care o incepusem. In loc sa cautam producatori de muzica pentru proiectele noastre video, a inceput sa ne intereseze crearea unor materiale video pentru un anume muzician sau o anume piesa. Pe atunci, dupa 2000, am descoperit tehnici de mixat video live si am dat de primele soft-uri de VJ-ing. Am colaborat cu Brazda Lui Novac, Matze, Silent Strike, Marika, Vania, multi DJ din Romania si din strainatate. Am lucrat atat individual, cat si impreuna. In toate proiectele legate de video, atat art/experimentale, cat si comerciale, intotdeauna am cautat sa aducem ceva nou, ceva surprinzator, sa iesim din stereotipuri legate de proiectii video, de a mixa etc.Am vrut sa ne provocam in primul rand pe noi insine. Asa am ajuns la proiecte mai complexe, proiecte interdisciplinare si intreactive in care am inceput sa colaboram cu mai multi artisti, animatori, programatori. Asta este si formula actuala a KOTKI Visuals – este un colectiv viu si dinamic care se modifica in functie de proiect.

Mika: Aici putem sa impartim lucrurile: evenimentele la care am participat ca artisti/VJ-s si evenimentele AVmotional organizate de noi din 2004 incoace.

Daca imi aduc aminte corect, AVmotional era printre primele eventuri pe care le-ati facut. Cate editii au fost, ce ati reusit sa faceti in cadrul eventului de care sunteti mandre si de ce AVmotional nu mai exista?

Dilma: In primul rand, ma surprinde intrebarea ta: “ de ce AVmotional nu mai exista?” Nu mai exista festivalul AVmotional, in rest activitatile Platformei AVmotional sunt destul de numeroase. Anul trecut am sarbatorit 5 ani de existenta cu un eveniment amplu in cadrul caruia au fost mai multe performance-uri AV, am avut ca invitati artisti din label-ul Raster Noton, am lansat DVD-ul Avmotional 2009 cu cele mai bune proiecte AV romanesti din ultimii 2 ani. Intre timp, in ultimii 3 ani, am realizat 16 editii din seria AVion, care a avut ca parteneri Orange Concept Store, AFCN, CNDB, MNAC, Centru de Introspectie Vizuala etc. Pe 17 si 18 iunie urmeaza a 17-a editie AVion la club Tago-Mago cu invitati din Berlin. A treia editie, si ultima editie a festivalului AVmotional, a fost in noiembrie 2006 cu un line up – Modeselektor & Pfadfinderei din Berlin, Addictive TV din Londra, Arbol & Onionlab din Barcelona, Makounuci Bento din Timisoara, Dave Phillips etc. Intre timp, am simtit, pur si simplu, ca vrem altceva decat un eveniment pe an, unde timp de 2-3 seri, oamenii se distreaza si dupa aia pauza pana la anul viitor. Nici sponsorii nu sunt foarte generosi cand vine vorba de muzica experimentala, VJ-ing si arta video. Fiind mai mult artisti decat promoteri, am simtit nevoia unui cadru in care artisti din diferite discipline pot comunica intre ei intr-o atmosfera mai friendly si non-formala, in care sa poti invata lucruri noi, sa pui intrebari la care iti poate raspunde cineva. Asa s-a nascut proiectul AVion. Aceasta nevoie de cominicare si colaborare a stat la bazele primului festival AVmotional din 2004 organizat de catre Mika si Stefan Tiron. Deci, lucrurile merg in directia care trebuie.

Mika: Nu mai am ce sa adaug, decat ca DA, EXISTA! Si supravietuieste in conditiile de acum, fara sa se bazeze pe “let’s party”. Mie imi place ideea AVmotional sa fie un organism la fel de viu ca si contextul in care exista. Nu cred ca forma este decisiva. Mai degraba, as prefera sa experimentam cu tot felul de formate de eveniment in locatii diferite.

Ce inseamna KOTKI?

Dilma: KOTKI inseamna “pisici” in bulgara. N-am ales numele pentru ca suntem doua fete. Deci, fara aluzii feminine. Ne place cum suna KOTKI, are ceva finlandez, islandez daca vrei

Mika: Dilma are trip cu isla/ final- nda! Eu, cu tot ce e scurt si la obiect. KOTKI suna si arata destul de clar. Cateodata, uit complet de sensul literal al cuvantului. Imi place si faptul ca nu are de a face cu arta/ multimedia sau cu toate componentele tehnicii AV, prezente in multe dintre numele din domeniu.

Fete care fac visualuri si instalatii. Asta suna mai degraba a treaba de baieti. Deci, de ce va pasioneaza acest domeniu?

Dilma: De unde descriminarea asta? Exista baieti care gatesc delicios si fete care piloteaza avioane. Sa faci un 3D video mapping este mai simplu decat sa pilotezi avioane Daca gresesti cu ceva, devine din defect, efect. La pilotat ar fi fatal ) Poate pentru ca este fascinanta relatia intre tehnologie si arta si diferitele moduri in care poti sa integrezi o inovatie tehnica intr-o lucrare de arta. Bineinteles, folosirea tehnologiei este un mijloc, nu un scop in sine. Oricum, echipa KOTKI Visuals nu este complet feminina. Ca sa fie echilibru perfect, Cristian Iordache a devenit un membru permanent al KOTKI Visuals cand vine vorba de interactivitate si video mapping.

Mika: Probabil suna a treaba de baieti pentru ca baietii, in general, sunt mult mai la “per tu” cu tehnica, iar toate domeniile despre care este vorba au o componenta tehnica destul de complexa. Insa, daca te bazezi pe acel altceva, ci nu doar pe tehnica, treaba devine accesibila si pentru fete Apropos, stim cu totii si fete DJ, unde chiar ca sunt o raritate.

Mai sunt fete in Romania care fac ceea ce faceti voi?

Dilma: Cunosc cateva fete VJ si care experimenteaza cu video. Nu cunosc inca artiste care fac proiectii interactive sau video mapping, dar asta nu inseamna ca nu sunt sau ca nu vor fi mai multe in viitor.

Mika: Separarea asta vesnica intre sexe Eu, personal, nu o vad valabila, in contextul discutiei noastre. Sa nu ajungem la faza ca baietii fac visuals pentru bani, ca sa intretina casa, iar fetele nu au timp sa faca visuals pentru ca au de stat la cratita si cu copiii

Ce sunt, de fapt, visualsurile si de ce conteaza ele in intregirea unui spectacol de muzica?

Dilma: Imaginea completeaza sunetul, uneori ii da o alta dimensiune, ii schimba intelesul sau ii accentueaza/ amplifica mesajul. Astfel, obtii o experienta si o traire completa. Nu fiecare muzica are nevoie de vizualizare si scopul nu este sa “explici” muzica prin imagini, ci s-o faci si mai bogata. Poti ‘citi’ sunetul in mai multe feluri si in asta consta provocarea si placerea cautarii si experimentului.

Mika: Visuals, light design sau orice fel de multimedia au devenit parte integranta a experientei pentru anumite genuri de muzica. Pot fi folosite si ca instrumente excelente pentru intensificarea impactului asupra publicului. In afara de asocierea lor cu muzica electronica/ experimentala, au fost integrate in teatru, dans contemporan, muzica clasica, advertising alternativ (vezi proiectii pe caldiri), etc. In multe proiecte AV, componentele sunt legate organic: sunetul genereaza imaginea si invers. Este un domeniu care se preteaza total experimentului. Si, da, chiar este o experienta sa faci visuals live.

Unde, in afara concertelor, mai faceti ceea ce faceti?

Dilma: La evenimente speciale, lansari, evenimente culturale, de urban art, la festivaluri de muzica, film si nu numai, in cluburi, galerii, expozitii etc. De exemplu, intr-un club in Lugano, Elvetia, am realizat doua instalatii permanente cu 3D video mapping. Cu Future Shorts am avut cateva colaborari foarte misto, mai ales la primele editii de la Teatrul National. Am avut proiecte cu video mapping pe fatade in Sofia, Lozenetz, Brasov, proiectii video pentru performing arts in Cluj etc.

La ce evenimente din afara ati mai lucrat si sunteti fericite ca ati ajuns acolo?

Mika: Moving Patterns Festival, Viena-Bucuresti, visuals live; Gravity Free Art Festival din Sofia, o seara AVmotional cu artisti romani si visuals live; expozitia Jukebox city, conceputa si organizata de revista Arhitectura in Barcelona unde am facut designul si instalatiile interactive; workshopuri de multimedia art si art in spatiu public in Luxembourg si Bangkok, The Knot- Berlin-Varsovia-Bucuresti, co-organizat de asociatia E-cart, in care participam cu un proiect nou de art in public spaces “Lovers&Enemies”. Toate colaborarile cu EDNO magazine din Sofia, ultima fiind Sofia Design Week din care facem parte anul acesta ca KOTKI Visuals si ca AVmotional. In august, vom fi parte din echipa Lowlands TV la Lowlands Festival din Olanda. Pe langa acestea, ei au fost interesati de un program AV romanesc, curat de AVmotional, care sa faca parte din content pentru Lowlands TV anul acesta. In septembrie, pregatim o participare substantiala de artisti romani AV la DAfest din Sofia.

Cu ce oameni ati lucrat?

Dilma: Sunt foarte multi, sunt atat artisti sau agentii de publicitate, cat si institutii culturale din tara si din afara. Incepem cu Cristian Iordache / Ygrek care este deja parte din KOTKIvisuals, Vali Chincisan, Brazda lui Novac, Bogdan Anghel, Matze, Electric Brother, Silent Strike, Gojira, Marika, DJ Vania, Alex Rusitoru, Vlad si Gabi Basalici, Serban Jipa, echipa de la Future Shorts/ Shorts Up, echipa de la E-cart, Oricum, revista Arhitectura, revista EDNO din Bulgaria. Ne-am distrat de fiecare data cand am facut gale de festivaluri precum: AdPrint Festival, Internetics, Filter Design Competition, Bienala de Arhietctura Bucuresti si muuulti altii. Urmeaza cei de la MNAC, CNDB, toate centrele culturale, ambasade, etc.

Daca cineva doreste sa se apuce de visuals, de unde trebuie sa inceapa? Cum se poate invata ceea ce faceti voi?

Mika: Deja sunt atat de multe puncte de plecare, moduri de a face VJ-ing, proiectii si video instalatii, forumuri si alte surse, incat e suficient sa dai search pe Google/Youtube sau sa arunci un ochi pe linkurile de la sfarsitul interviului. Unii dintre VJi, cu experienta de ani de zile, fac workshopuri, cursuri unde poti invata baza. Ca in orice alt domeniu, dupa aceea continui autodidact. Nu cred ca exista master degree pe visuals la universitati. Majoritatea VJ-ilor au la baza visual art, graphic design, motion graphics, film/video sau programare.

Cine sunt cei mai importanti artisti din domeniul vostru?

Dilma: Imi place sa experimentez diferite stiluri si moduri de prezentare, deci sunt artisti diferiti. Pfadfinderei pentru proiectul Moderat. Addictive TV pentru ca, pe de o parte, sunt foarte buni in ceea ce fac ca DVJ si, pe de alta parte, pentru ca au reusit sa introduca VJ-ingul in Hollywood si au trecut de la statutul de VJ la Stars VJ No Domain pentru animatiile lor hand made & stop motion LIVE! Anti VJ pentru proiectiile de 3D mapping. Visiomat + Telematique pentru intslatiile lor cu kinetice si 3D mapping. United Visual Artists pentru ca sunt foarte, foarte buni (vezi concertele Massive Attack).

Mika: Subscriu!!! Si adaug: Riojy Ikeda, Dora Video, Alva Noto cu Raster Noton cu tot.
Bineinteles ca mai sunt multi altii foarte buni.

Cum ati descrie piata din Romania pentru ceea ce faceti voi? Dar pe cea din Bulgaria?

Dilma: Pe cea din Bulgaria nu o cunosc atat de bine, desi am incercat sa aducem VJ bulgari la AVmotional. Cand vine vorba de proiectii interactive si 3D mapping, pot spune clar ca scena si piata din Romania sunt mai avansate, sunt mai multe proiecte, mai multe evenimente.

Tot in legatura cu munca voastra, la ce eventuri, in ce orase v-ar placea sa ajungeti?

Dilma: Ars Electronica din Linz, Austria. Pe primul loc! Am ajuns acolo, dar inca nu in calitate de artisti Mapping Festival din Geneva. Exista o posibilitate sa facem parte din editia de anul acesta cu o prezentare AVmotional + DVD, dar n-a fost sa fie. Evident, Tokyo – cred ca este extrem de inspirational

Povestiti-mi ce-ati facut la petrecerea de la metrou, cu ocazia lansarii berii Grolsch.

Dilma: Am acceptat invitatia agentiei Mercury de a curatora impreuna cu ei expozitia din cele doua trenuri. Am facut impreuna o selectie de artisti, iar publicul a vazut rezultatul pe 27 mai noaptea Am realizat doua dintre instalatiile video in vagoane. Una a fost inspirata si dedicata vinovatulului petrecerii – Grolsch – cea cu cercurile hipnotice. Am amplasat in stanga si in dreapta vagonului mai multe cercuri pe care am proiectat diferite animatii pe fiecare dintre ele.

Mika: Aici am folosit video mapping pentru a face 13 proiectii diferite cu 4 proiectoare.

Dilma: A doua lucrare, o proiectie interactiva, a fost mai minimalista, dar la fel de hipnotizanta – mai multe proiectii video “3D” care puteau fi “manevrate” de privitor cu miscari simple.

Mika: Iar oamenii puteau sa fie parte din proiectie la propriu

Dilma: Am avut si o instalatie/ performance live numita “Cross reality” – oamenii care se aflau in fata unui ecran de chroma apareau in proiectii cu background-uri diferite, mixate tot de noi live. Si nu in ulimul rand, am “asigurat” proiectiile video pe peron si in lift.

Mika: A fost o mare distractie. Mai ales cand a trebuit sa implementam totul in vagoane intr-un timp foarte scurt.

Cat dureaza, in medie, sa realizezi o proiectie?

Mika: Timpul pentru realizarea unui proiect depinde de o sumedenie de factori. Mai ales cand e vorba de mai mult decat o proiectie video pe ecran. La unele proiecte se lucreaza luni de zile, alta data am acceptat sa facem un proiect complex in 12 zile cu teste cu tot (ceea ce nu cred ca mai vreau sa repetam ). Fiecare proiect nou e o lume noua de fapt. De obicei, implica elemente diferite, oameni diferiti, alt concept, alt spatiu, alte conditii de implementare. Niciodata nu am avut senztia ca facem ceva pe banda, ceea ce poate fi foarte interesant, dar si foarte solicitant. Cat dureaza o proiectie, la fel, depinde de proiect si la foloseste ea. Daca e un moment special audiovisual, cu o proiectie pe cladire, de obicei nu dureaza mai multe de 10-12 minute. Daca sunt proiectii ambientale sau interactive intr-un spatiu, sunt facute in asa fel incat sa nu conteze cat dureaza si se pot folosesi in loop sau se genereaza real-time din diferite elemente. Daca este un proiect audiovizual care se performeaza live, de obicei dureaza intre 40 min si o ora, etc. Depinde de fiecare proiect in parte ce elemente se folosesc. Unele sunt create de noi, altele remixate, iar in proiectele comericale, se folosesc si elemente ale brand-ului sau clientului care sunt creativ adaptate pentru ceea vrem sa facem.

LINKS KOTKI visuals&AVmotional

http://kotki.id-highway.com/
http://blog.avmotional.com
http://dvd.avmotional.com
http://www.myspace.com/avmotional

CONTACT

kotki@id-highway.com
contact@avmotional.com

ARTISTI:

http://www.thelightsurgeons.co.uk/
http://www.visomat.com/
www.dfuse.com
http://www.antivj.com/
www.u-matic.de
www.telematique.de
http://www.raster-noton.net
http://www.ryojiikeda.com/
www.scannerdot
http://www.pfadfinderei.com/
http://www.uva.co.uk/
http://www.motomichi.com/
http://www.actop.net/
http://www.no-domain.tv/
http://www.drifter.tv/
http://www.reactable.com/
http://www.addictive.tv/

CARTI:
http://www.lightrhythmvisuals.com/news/?p=138
http://www.vjbook.com/
http://feralhouse.com/press/thevjbook/
http://www.vjtheory.net/

SOFTWARE:
http://www.resolume.com/
http://www.garagecube.com/
http://www.arkaos.net/

3D VIDEO MAPPING & INTERACTIVE INSTALLATIONS:
http://cycling74.com/
http://vvvv.org

Andreea Vasile

Acum aproape doi ani, Dragos Bucurenci organiza o cina in care aducea la un loc o serie de oameni pentru a ne face cunostiinta cu Printul Nicolae. Printre ei era, pe atunci, senior editor-ul revistei Esquire, Cristi Lupsa, care nu a zis foarte multe in timpul cinei, dar stiind cine era si ce job avea, m-am aratat interesat si am vorbit cu el despre diverse. Am ramas cu “Cristi de la Esquire”. Timpul a trecut, omul nostru a scris si a scris pana cand a facut un “story” cu Cosmin Alexandru, un om pe care credeam ca-l stiu bine. Insa Cristi a pus pe hartie la vremea aceea o poveste care a scos la iveala un Cosmin Alexandru complet surprinzator iar eu, fascinat fiind de faptul ca descopeream, cu ajutorul textului, un personaj si mai interesant decat il stiam, am zis: iata un jurnalist foarte tare!
Apoi a urmat Decat O Revista, cu deja faimoasa coperta avandu-l pe Dobro cu un mare stecher in gura. Evident ca si eu, ca si voi, am o impresie despre acest demers jurnalistic asa ca, pentru a clarifica ceea ce cred eu, l-am invitat pe “Decat un Cristi Lupsa” la o conversatie despre jurnalism, revolutii, relevanta si viitor.

Despre Cristi Lupsa — “Jurnalist, vreau sa scriu povesti despre viata”

Mai in gluma, mai in serios Cristi imi marturisea la inceputul conversatiei ca e mereu in modul de functionare “find a story”, e genul care ar alege sa mearga la un film pentru ca e pe val acum si s-ar putea scrie o perspectiva despre asta sau isi intreaba des prietenii daca lucrurile pe care le discuta pot fi transformate in subiecte. E foarte limpede ca toata treaba asta nu e invatata, e cat se poate de organica si nativa.
Totusi e loc si pentru invatare. In calitate de profesor la cursul de jurnalism narativ pe care-l tine la Centrul pentru Jurnalism Independent, Cristi le reaminteste mereu cursantiilor ca, mai mult decat orice, a scrie e despre disciplina. “Degeaba”, zice Cristi, “iti spune profa de romana in clasa a 8-a ca ai talent, eu nu cred, imi e frica… de expresia asta folosita in meserie: ca ai condei”. Cristi crede ca un jurnalist bun “e un om curios de ceea ce se intampla in jurul lui, un om tolerant si constient de stereotipuri, care intelege ce se intampla si care nu judeca automat. Un jurnalist bun merge si face munca de teren mult si bine, pentru ca acolo, pe teren, poti descoperi in detaliu subiectul cu toate unghiurile ce merita explorate.
Iar subiectul are mai mereu in centru oameni, personaje fie foarte cunoscute fie de care nu s-a auzit niciodata “daca as avea de ales, as scrie despre oameni necunoscuti, caci responsabilitatea e mult mai mare” imi zice Cristi continuand cu un articol emblematic pentru el si pentru DoR, anume despre o clasa a 12a din Constanta care arata ce intelege Cristi despre jurnalism bine facut. Dar revin la acest subiect!
Fiind convins ca nu exista cele 5 intrebari care descuie un om, Cristi ii roaga amabil pe cei cu care urmeaza sa faca o poveste: “Can I just hang out?, sa ne plimbam, sa vorbim, caci in felul asta s-ar putea sa aflu niste chestii mult mai relevante”, reactiile fiiind de doua tipuri: A. “Nu, nu!” si B. “Daca nu ai altceva mai bun de facut… bine hai”. Si ii urmareste, ii observa in locuri si momente dintre cele mai naturale fara vreo bariera intre intervievator si subiect. Nu e deloc o surpriza ca la final, dupa ce toate cuvintele si emotiile sunt invelite sub forma unei povesti, primeste complimente, care-l flateaza, spunandu-i ca e probabil cea mai buna descriere care le-a fost facuta vreodata. Pentru Cristi Lupsa, surpriza consta in faptul ca el doar isi face meseria cu disciplina si pasiune, asa cum ar trebui sa faca mereu un jurnalist bun.

Decat o Revista
Ce se vrea? — Miscarea din jurul sau — Directia Revistei — Educatia media

Ajuns aproape la nr 3 DoR este “un test, impins la extrem! Pentru a vedea daca e nevoie de asa ceva in Romania!”. Un “asa ceva” numit jurnalism de calitate, numit o revista pe care o poti lua cu tine peste tot, care contine scriitura lejera si rapida pe alocuri si analize profunde in alte locuri, o miscare mai mult decat o revista care e potrivita si la metrou, si sambata dimineata la o cafea, care te pune pe ganduri, te distreaza, te enerveaza, te face sa simiti niste emotii, cert e ca nu te lasa in pace.

In conversatia cu un jurnalist de valoare cred ca cel mai tare lucru care ti se poate intampla e sa auzi “interesanta intrebarea…da”. Mi s-a intamplat cand l-am intrebat pe Cristi Lupsa daca “Decat O Revista” e un produs al crizei financiare si de indentitate prin care Romania trece. “S-ar putea”, incepe Cristi, “sa fie produsul crizei pentru ca nemultumirile din ultima perioada s-au accentuat. Inainte erau bani si lucrurile mergeau, insa acum doare prea tare si lucrurile s-au acumulat si la mine, si la colegii mei, asa ca ca am zis: “hai sa facem ceva”. In contextul in care ne intrebam zilnic ce e cu adevarat important, veritabilul devine probabil cea mai de valoare posesie, tocmai de aceea “Decat O Revista” apare in perioada asta cand si membrii echipei DoR si multi dintre cei din jur trec prin transformari majore pe care “o revista bine facuta le surpinde si iti va spune in 20 de ani de acum ce se intampla in 2010 in tara ta. Iar daca poti defini o perioada cu o revista e prefect”. Vorbind cu Cristi, incep sa inteleg mai bine intreaga miscare din jurul imbinarii dintre texte si grafica, inteleg ca “tabloidele exista si fac parte din viata noastra si e normal sa fie asa in timp ce Mircea Badea e o parte din Romania — care pentru foarte multi inseamna o gramada de lucruri — iar Gigi Becali este la fel de valabil, jurnalistic vorbind, ca Andrei Plesu. Cu Decat O Revista nu facem o publicatie care iti spune valorile care trebuie imbratisate. Nu facem parelologie, ci jurnalism!”

Cum arata exact publicul tinta, filozofia copertii si directia in care merge DoR?

“E ceva ce refuzam sa definim!” Coperta nu are o filozofie pentru ca “e prea devreme pentru asa ceva”. Cat despre publicul tinta, “e o revista pentru oamenii care mai au, ca si noi, o speranta pentru tara asta, oamenii care pot zice “bai, nu sunt singrul nebun care vrea sa faca ceva” si, mai mult, oameni capabili sa rada de sine”
La capitolul directie avem declaratia inregistrata a lui Cristi ca “indiferent ce se intampla, o facem pana la nr 5″, iar mai departe e limpede ca “redactia isi doreste sa aibe capacitatea de a se lua la tranta cu subiecte grele care pun in lumina oamenii reali, povesti care nu au vazut tiparul pana acum, povesti veritabile, dure pe alocuri, dar foarte oneste si din lumea noastra. Intrebat de oamenii din jur cum va arata nr 12, omul nostru spune ca vrea sa vada un mix intre portretele unor oameni care nu au vazut lumina paginilor unei reviste si “mi-ar placea sa avem cel mai amplu profil facut Elenei Basescu”. Pentru el, subiectul e important datorita unghiurilor pe care poti sa le ai si abordarilor care pana acum s-au oprit la superficialitati si nimicuri, nicidecum nu a fost vorba de jurnalism bine facut asa cum il intelege Cristi Lupsa. In acelasi timp, directia revistei tine cont de o temere “ca proiectul sa nu apara mult mai serios decat e de fapt”.
Prin «Decat o Revista» Cristi si echipa si-au asumat o misiune care pare mult mai dificila decat in aprenta: ei nu fac doar jurnalism ci impreuna invatam despre cultura media.
Un reper despre aceasta «cultura» vine dinspre State si UK unde “nimeni nu are niciun dubiu ca e important sa te opresti sa intelegi ceva la un nivel profund”, adica e limpede ca print-ul exista si va exista pentru ca iti ofera o alta experienta. Experienta pe care vesticii o inteleg bine, cu toate mecanismele sale, majoritatea stie care e mersul lucrurilor, cum se produce un subiect, ce rol are editorul, cum se alege un titlu, puterea informarii din mai multe surse si alte elemente esentiale. In Romania, avem un drum lung, insa km zero este acceptarea faptului ca nu poti evita lucrurile nasoale prin demersul jurnalistic, iar experienta prin care Cristi Puiu ne-a trecut cu Moartea Domnului Lazarescu e un punct definitoriu pentru Cristi Lupsa care nu intelege reticenta de a fugi de real si spune: “Eu nu inteleg chestia asta pe care oamenii au avut-o cu filmul lui Puiu, multi zicand Chestia asta m-a lovit foarte puternic! Faptul ca erau oameni care ziceau:”Bai, eu nu vreau sa stiu ce se intampla in realitate!” Daca voi, dragii mei compatrioti, nu vreti sa stiti si de bune, si de rele inseamna ca ma duc altundeva” pentru ca a fi jurnalist inseamna a vorbi despre realitate. Evident ca inseamna a vorbi despre realitate cu responsabilitate si maturitate, nicidecum despre a face din fapte reale si dure chestiuni spectaculoase si alarmiste, dar aici e km 1 al lectiei noastre despre jurnalism facut bine: profesionisti! Si aici, ca si la alte subiecte, e mult de munca pana sa avem o majoritate a jurnalistilor care sunt profi, care se documenteaza inainte de a merge sa faca un subiect, care inteleg responsabilitatea pe care o au punand in pagina anumite povesti. Prin Decat O Revista, Cristi & Co propun mereu un jurnalism foarte bine facut, echilibrat, despre povesti nespuse inca, amuzant pe alocuri, dur in altele.

Viitorul!

Fiind un mare experiment, in primul rand jurnalistic, apoi ca model de business, nu prea exista repere pentru viitor in afara unui optimism major. Ceea ce este “crystal clear” insa, e directia definita de doua exemple de subiecte care vor popula paginile revistei, primul exemplu, prezent si in primul numar (pentru cei ce l-ati ratat), Free Gigi.
Povestea spune asa: la momentul in care Gigi Becali a fost arestat, un grup de suporteri ai Stelei s-au adunat intr-o piata publica sa demonstreze importiva acestei masuri. Profitand de moment, un grup de grafferi s-a hotarat sa “sustina” miscarea si a creat niste pancarde cu “Free Gigi” (n.red. legalizarea marijuana) cu care s-a dus mandru in mijlocul manifestantilor. Rezultatul: stelistii au simtit ca exista si mai mult sprijin pentru ce faceau ei, grafferii s-au super distrat, cei de acasa, care sunt pro marijuana, si-au vazut mesajul pe TV, si Dl Becali a simtit ca lumea il sustine. Toata treaba asta e “definitorie pentru Romania de azi, intersectia a multiple lumi”, iar povestea sta in surprinderea “momentului in care 3 culturi complet diferite s-au ciocnit si au trebuit sa coexiste”.

Revin acum, pe final, cu un subiect inceput mai devreme care si el defineste viitorul revistei, e vorba de povestea clasei a 12a din Constanta. E povestea reala a unei generatii care, precum noi toti, stia ca dupa clasa a 12a incepe viata si libertatea adevarata, doar ca in cazul lor, in acest ultim an de liceu, doi colegi de clasa au murit, unul ca urmare a unui suicid, altul ca urmare a unui accident. E clar ca viata ti se schimba dupa un astfel de moment, iar emotiile si sentimentele pe care acesti tineri le-au simtit si felul in care au fost atinsi e un subiect, o poveste emblematica pentru stilul real, documentat, si obiectiv dar puternic emotional pe care il gasesti in DoR acum si in viitor.

Urmeaza numarul 3 in vara, asa ca fiti pe faza!

Razvan Crisan

foto: Cristian Banica