Feeder Experimentalist

Disclaimer: Nu scriu acest text pentru ca mandrii sponsori ai acestui site sunt Grolsch. Si nici pentru ca am fost rugata sa-l scriu. O fac pentru ca The Real Underground Party a fost, intr-adevar, una dintre cele mai inventive petreceri din Bucuresti la care am participat in ultima perioada de timp. Sunt sigura ca, pe oricine ati intreba dintre cei care au fost acolo aseara, veti primi acelasi raspuns. De-acum, magistrala M4 Gara de Nord 2 – 1 Mai va avea o alta insemnatate pentru cei care, in noaptea de 27 mai, au coborat treptele catre subteran.

Multi nu au stiut ce sa inteleaga prin The Real Underground Party. Informatiile erau difuze si nici macar eu, ca doar scriu aici, nu stiam ce urmeaza sa se intample. Unii, ca Razvan, colegul meu care a scris materialul despre Lomography, a crezut ca petrecerea se va da pe culoarele intortocheate ale subteranului care fac legatura intre Gara de Nord 1 si Gara de Nord 2. Indoiala era ca Metrorex nu va permite, in veci, cuiva sa faca o petrecere pe peron, cu trenuri trase in statie, ale caror vagoane sa fie folosite pe post de incaperi pentru diferite instalatii si expozitii. Pe urma erau cei ca Eugen Erhan, de la Fredo si Pid’jin, care credeau ca petrecaretii vor fi urcati in metrouri si vor fi plimbati, din statie in statie, in timp ce muzica, berea si voia-buna curg in valuri. De fapt, dimineata, la Radio Guerrilla, pe cand Vlad Craioveanu si Mihai Dobrovolschi incercau sa se tina de asemenea pe pozitii dupa veselia de azi-noapte, majoritatea propunerilor in legatura cu o reeditare a lui aseara erau legate de o eventuala petrecere in mers. Grolsch, se-aude?

Pe langa ineditul locatiei si pe langa organizarea foarte buna, personal, mi-a placut interactivitatea instalatiilor propuse de experimentalisti. Anume ca, cu aproape oricare dintre ele, te puteai, cumva, juca. Poate de aceea, The Real Underground Party s-a transformat in The Real Underground Playground. Si, daca pentru o vreme, Internetul a fost inecat de poze cu barbati care isi fac fotografii in fata unor masini foarte scumpe, care nu le apartin, aseara, noua fita, care nu va putea fi usor de egalat, a fost sa iti faci poze facand lucruri de neinchipuit in vagoane (ok, don’t go kinky thinking; bine, poate doar putin ).

Ca sa nu mai lungesc povestea, va dau legatura: ce ati facut voi la metrou aseara si ce v-a placut din tot ceea ce s-a intamplat acolo?

Andreea Vasile

“N-am taiat-o bine, a avut dreptate fratimiu”

Fanas sta aplecat asupra unui laptop si analizeaza atent o piesa de pe viitorul album – Manifeste du HipHopalisme II. Fratele la care se refera e cel mijlociu – Alex – si impreuna dau viata crew-ului Beatehas.

L-am intervievat pe Fanas intr-o seara de marti, pe terasa unei case lipite de Parcul Tineretului. Ajutati de un ceai de salvie, musetel si sunatoare, plonjam direct in discutia despre inceputurile muzicale ale lui Fanas.

I. Cine e Fanas?

“Fanas este un om care iubeste muzica si tot ce vrea este “pace, pace cartierului, pace mizeriei si jegului”

Pe numele lui adevarat Stefan, a mostenit porecla de Fanas de la mama lui, “o poeta si scriitoare cum rar citesti”. Nascut si crescut in Tulcea, Stefan a ascultat primele casete cu rap pe la 11, 12 ani – din intamplare. Fratele Alex (acum copywriter la Grey) isi comandase niste casete cu Metallica si Paradise Lost, insa a primit in locul lor o caseta cu Wu-Tang, Onyx si una cu 2PAC. A fost momentul in care totul s-a schimbat pentru cei doi.

“Pe la 16 ani am vrut sa am contact cu Bucurestiul, asa ca fugeam de-acasa la Bucuresti, sa vad graffiti, sa vin la eventuri hiphop. Faceam ture Tulcea-Bucuresti ca si acum”.

Initial a cochetat cu graffiti-ul, pentru ca mai apoi sa descopere muzica. In 2001 da peste o trupa pe nume Sek93, uitata undeva prin underground-ul bucurestean. I-a ramas in minte o piesa de-a lor, “parca Bucuresti se chema”. Ulterior s-a cunoscut printr-o coincidenta cu Sek93, care in 2010 prezinta Handrei – Esttatica. Tot accidental s-a lasat furat si de MPC: in 2004, multumita unui francez pe care l-a gazduit in Tulcea via Couchsurfing.

Read the rest of this entry »

TER este proiectul pe care Ioan Andrei Egli l-a prezentat, pentru prima data, la Anuala de Arhitectura din 2007, impreuna cu colegul sau, Andrei Fufezan care, intre timp, s-a retras din proiect. Trenul Expres Regional sau, pe scurt, trenul urban pentru Bucuresti, este acel tip de tren care face legatura intre centrele oraselor si satelitii lor, traversand, de cele mai multe ori, orasul de la un capat la celalalt. Partea cea mai buna este ca, in Bucuresti, reteaua de cai ferate exista din perioada interbelica. Intr-o discutie pe care am avut-o cu Andrei, acesta explica de ce proiectul TER nu este doar o idée buna, ci este un drum pe jumatate strabatut.

Cum ti-a venit ideea proiectului TER?
Am observat ca in Bucuresti sunt tot felul de cai ferate, dintre care unele sunt folosite, iar altele sunt abandonate. Si nu e vorba de caile ferate industriale. E vorba de cai ferate care tin de Ministerul Transporturilor si pe care circula trenuri de calatori, cum e trenul spre mare, care circula pe o cale ferata in interiorul Bucurestiului pana in Voluntari si doar cateva trenuri de marfa cu trafic mic. Ele fac parte din vechea retea a orasului care era destul de bine pusa la punct in perioada interbelica. Pana in anii 1960, cand comunistii au mizat foarte mult pe masini, au industrializat orasul si au desfiintat anumite gari, cum e gara Herastrau, care era undeva la intersectia dintre strada Barbu Vacarescu si Aviatiei, foarte aproape de statia de metrou Aurel Vlaicu. A existat pana in anii 1970-1980. Pe Barbu Vacarescu era o cale ferata pana aproape de Kaufland-ul de la Floreasca care facea legatura cu Gara de Est. Deci Bucurestiul a avut o retea pe care mergeau trenuri in interbelic si oamenii se puteau urca in diferite parti ale orasului si puteau merge cu trenul pentru a cobori apoi in alte parti.

De ce nu a fost mentinuta aceasta retea? Ai mentionat motivul industrializarii din perioada comunista…
Cred ca era pur si simplu o problema de mentalitate pentru ca s-ar fi putut mentine foarte usor. In alte tari ex-comuniste ca Cehia, Ungaria, Polonia, aceste retele s-au mentinut, ba chiar s-au dezvoltat. Problema a fost ca ei vroiau sa sistematizeze orasul si parte din acele cai ferate le stateau in cale. Nu au stiut ce sa faca cu ele.

Read the rest of this entry »

Cu totii ne invelim cu pilote, paturi sau cearceafuri cand dormim. Dar daca am schimba toate astea cu o perna cu tentacule care sa ne cuprinda in timpul somnului? Designerul Oana Felipov s-a gandit ca oamenii dorm mai bine cand sint imbratisati si asa s-a nascut Karakiri, o caracatita prietenoasa care sa ne vegheze somnul. Mos Ene poate sa ia, de-acum, o pauza.

Karakiri a prins viata in urma unei povesti de dragoste. “Ideea pentru Karakiri mi-a venit in 2005, in preajma Craciunului. La vremea respectiva, imi placea mult un tip si stiam ca somnul e foarte important pentru el. M-am gandit ca mie imi place sa imbratisez oamenii in timpul somnului si, intr-un fel, am transpus felul meu de a dormi in ideea pe care o aveam pentru cadoul lui, o caracatita cu tentacule care sa te cuprinda cand dormi, o caracatita prietenoasa”, povesteste Oana. Asa ca s-a apucat de treaba. A avut o luna la dispozitie sa o faca pe Karakiri si, dupa lupta apriga pe care a dus-o cu fulgii de gasca care zburau peste tot, a reusit sa duca la bun sfarsit cadoul. “Numai ca tipul n-a mai venit niciodata sa o ia pe Karakiri”. Si, pentru ca in viata, cand se inchide o usa, se deschide o alta, Karakiri s-a transformat dintr-un cadou intr-o oportunitate de business.

Read the rest of this entry »

Matze, pe numele sau Cristian Stanciu (cel de la Radio Guerrilla, nu cel de la Radio 21), asteapta mp3-uri de la voi pe adresa zonalibera@gmail.com. Zice s-aveti rabdare daca nu va da melodiile imediat si, de multe ori, nici n-o sa vi le dea imediat. Crede ca un om pasionat cu adevarat de muzica, asemenea unuia pasionat de orice altceva, lasa egoul deoparte si nu tine mortis sa iasa in fata, munca lui urmand sa faca asta in cele din urma. Proiectul de care se ocupa acum, unul dintre multele de care se tot apuca si pe care le tot lasa si iar le reia, este PERICOL. Videourile pot fi urmarite pe Youtube la http://www.youtube.com/crimatze.

In biografiile de pe net esti supranumit ‘pionierul muzicii electronice’.

Undeva in toamna in 1992 am facut primele piese. Nu se intamplau multe lucruri la vremea respectiva, dar atunci cand apar unii si deschid niste cai se spune ca sunt pionieri. Acum sa stii ca daca nu eram noi, erau altii. Noi n-am fost neaparat inovatori, doar ca veneam dupa o perioada de comunism in care inovatorii erau de fapt niste oameni retrasi si ciudati. Creativitatea nu era un fenomen incurajat, dar unii au rezistat aici, altii au plecat afara. In ceea ce ma priveste, cred ca a fost vorba de privilegiul tehnic pe care l-am avut, tot felul de scule pe langa noi, asta e tot. Repet, daca nu eram noi, erau altii. Sunt sigur ca la vremea aia mai erau o gramada de pustani pasionati care pe urma s-au apucat de afaceri.

Insa voi aveati avantajul ca erati in radio si presupun ca asa se explica accesul la scule, deci, intr-un fel, jumatate din drum era deja strabatut…

Sigur, aveam background, scule, piese, banda. Am inceput sa taiem banda si sa ne distram. Pe urma le puneam invers. Ne prosteam si radeam mult.

Read the rest of this entry »

Nu stiu daca azi, in cazul in care ar fi fost in viata, pictorul roman Arthur Verona si-ar fi dorit sa expuna pe panoul din strada care ii poarta numele, colt cu Dionisie Lupu. Cert este ca, de cinci ani de zile, echipa de la agentia de publicitate Cohn and Jansen vine aproape lunar cu versiunea proprie despre ceea ce se intampla, la un moment dat sau altul, in societate. Replica, pe care membrii echipei o dau situatiilor care au loc in Romania sau care au legatura cu aceasta tara, poate fi vazuta pe panoul pe care au hotarat sa-l inchirieze in 2005, pentru a-l transforma dintr-un panou oarecare, perceput ca poluare estetica prin reclamele pe care le prezenta, intr-un happening ale carui mesaje sa fie acceptate si asteptate de catre oameni. Despre istoria celor 28 de panouri am vorbit cu Alexandru Borsan, Online Manager.

Primul panou pe care Cohn and Jansen l-a prezentat publicului a fost cu ocazia crizei ostaticilor din Irak din luna mai a anului 2005. Deci, exact in perioada asta, panoul implineste cinci ani de existenta. La multi ani! Panoul de atunci ilustra lacrimile unui om sub forma unor bombe care cadeau. A fost ideea lui Andrei Cohn caruia, de altfel, ii apartin majoritatea ideilor pentru panouri.

Stilul grafic e simplu pentru ca ideea conteaza

“Mijloacele de expresie trebuie sa fie minimale, pentru o comunicare eficienta in mediul stradal si pentru a pastra unitatea stilistica de-a lungul timpului, lasand totodata accesul liber mai multor artisti sau oameni cu mai putin talent.”, explica Alex. Cu toate ca povestea cu panoul a inceput ca o miscare in cadrul agentiei, de unde si in prezent vin majoritatea ideilor, spatiul poate fi folosit si de altii. “Primul panoul venit din afara agentiei a fost unul surpriza. In momentul in care am incheiat colaborarea cu Cosmote, echipa de marketing de acolo, fara ca noi sa stim, a pus un panou in care ne multumeau si pe care se semnasera cu numele lor. A fost foarte dragut.”. Un alt exemplu este panoul realizat de un fost art director care nu mai lucra la agentie de ceva vreme. Era in perioada miscarilor sociale de la Chisinau din Republica Moldova, iar panoul era cu tricolorul in care fasia de culoare rosie, care predomina, era taiata cu o foarfeca. Desi se primesc multe idei, putine sunt cu adevarat bune, insa cei care se simt inspirati isi pot trimite propunerile pe adresa de e-mail panoularthurverona@yahoo.com. Eu deja am facut-o, chiar daca nu stiu sa desenez. E suficient sa ai o idee buna si echipa ti-o poate pune in practica.

Read the rest of this entry »

Intr-o zi obisnuita daca te uiti cu atentie vezi foarte multe exemple de romani care sunt control freaks! Daca de odata nu mai merge telefonul se crizeaza, daca semaforul nu mai merge in intersectie se pierd, daca e o rosie putin stricata in sandvis e de aruncat, daca vacanta nu e planificata la milimentru e din start un esec. Ce mai… usor obsedati!
In peisaju’ asta cine s-ar fi imaginat ca un aparat funky si colorat ar putea schimba din tot comportamentul asta. Pe mine m-a luminat putin conversatia cu cei ce au adus Lomography in Romania in primul rand ca mi-au bagat un blitz in ochi si apoi ca m-am prins de-o treaba!

Cine sunt ei? Un pragmatic, un “biropat”, un artist si un “control freak”. M-am vazut cu ei seara pe la 8.00 intr-un stabiliment respectabil cu iz frantuz din Bucuresti pe stanga si erau fiecare cu ale lui, ganduri, intamplari, “issues” in familie, pitch-uri, traininguri reprogramate, expozitii slabe si altele. Desi seara in mijlocul saptamanii si cu aparent multe pe cap am vazut in fata mea 4 oameni care atunci cand am inceput sa vorbim de copilul familiei (n.red adica LOMO) s-au luminat si au stors niste ultime doze de energie si entuziasm.
Rox, Petrus, Ioana si Radu sunt o adunatura de personaje foarte diferite, unii mai analogici altii hyper digitali, oameni care viseaza cu ochii deschisi pana ii loveste masina altii sarcastici, puternic ancorati in realitate dar cateodata rupti complet de real!

Read the rest of this entry »