Filmul „Straw Dogs” (1972), realizat de Sam Peckinpah, rulează joi 11 aprilie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Andreea Mihalcea şi de Andrei Rus. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.
SUA – Marea Britanie 1971
Regie: Sam Peckinpah
Scenariu: David Zelag Goodman, Sam Peckinpah, Gordon Williams (romanul “The Siege at Trencher’s Farm”)
Imagine: John Coquillon
Montaj: Paul Davies, Tony Lawson, Roger Spottiswoode
Sunet: Garth Craven
Cu: Dustin Hoffman, Susan George
de Teodora Lascu
“Heaven and earth are heartless,
treating creatures like straw dogs”
(Tao Te Ching, capitolul 5)
La fel cum „The Wild Bunch” (filmul din 1969 al lui Sam Peckinpah care a rămas în istorie ca fiind cel mai sângeros western și care i-a adus cineastului porecla de „Bloody Sam”) se deschide cu o scenă în care un grup de copii chinuie doi scorpioni, împingându-i cu bețe pentru a le bloca ruta de evadare din calea unei hoarde de furnici roșii, cadrele de început din „Straw Dogs” surprind jocul unor copii în cimitirul bisericii, în timp ce se învârt malițios în jurul unui câine. Rugat să schimbe titlul filmului, care trebuia inițial să poarte numele cărții după care se inspiră, „The Siege of Trencher’s Farm”, pentru că suna prea mult a un western, Sam Peckinpah preia o formulă din cartea lui Lao Tzu: straw dog reprezintă în tradiția chineazească un obiect ceremonial, iar în engleză capătă sensul de obiect/persoană de sacrificiu, țap ispășitor sau victimă lipsită de liber arbitru.
Filmat în Anglia, „Straw Dogs” urmărește povestea lui David Sumner (Dustin Hoffman), un matematician american care urmează să-și petreacă următorul an într-un sat din Cornwall, alături de Amy (Susan George), tânăra și foarte atrăgătoarea lui soție de origine britanică. David, tipul intelectualului pacifist și distrat, e întâmpintat cu o atitudine batjocoritoare din partea localnicilor, ajungând treptat să fie hărțuit de către un grup de bărbați pe care îi angajase să-i repare garajul, în timp ce soția lui devine ținta privirilor libidinoase ale acestora, întreținând ceva tentative ambigue de flirt cu unul dintre muncitori (Charlie, despre care aflăm că e fostul ei iubit). Atmosfera filmului ne introduce încă de la bun început într-o stare de tensiune permanentă: între David și localnici, între David și Amy (pe care Peckinpah ne-o arată frivolă și imatură), între Amy și localnici etc. Toate aceste conflicte (pe parcurs, David își găsește pisica spânzurată în șifonier, iar Amy e violată de către doi dintre muncitori – Charlie fiind unul dintre ei) vor culmina la final cu decizia lui David de a lua în sfârșit atitudine împotriva grupului de localnici turmentați, printre care și foștii lui angajați, în momentul în care aceștia încearcă să-i ia casa cu asalt, în dorința disperată de a-l extrage de acolo pe prostul satului, suspectat că ar fi răpit (și molestat) o adolescentă (care se poate sau nu să și-o fi căutat cu lumânarea în accepțiunea lui Peckinpah). Treptat, conflictul escaladează căpătând dimensiuni extrem de sângeroase, iar David devine din ce în ce mai determinat să nu permită nimănui să-i invadeze teritoriul.
De la bun început, ni se explictează pulsiunile sexuale care vor acționa drept catalizator pentru a scoate la suprafață dimensiunea neandarthaliană a personajelor: după șirul de imagini cu copii care se joacă în „parc”, urmează o serie de cadre care ne fac cunoștință cu protagoniștii. Într-un plan întreg, îl urmărim pe David ieșind dintr-un magazin, apoi trecem la un plan detaliu care, înainte să panorameze în contra plonjeu pe chipul lui Amy, pornește direct de pe pieptul ei (asupra căruia stăruiește îndeajuns încât să ne dăm seama că aceasta nu poartă sutien), ca imediat apoi să-l vedem pe Charlie într-o cabină telefonică, vădit surprins de apariția femeii. Atât sânii lui Amy, cât și „capcana umană” (un instrument cu aspect învechit și greoi care va atârna ostentativ deasupra șemineului conjugal din camera de zi a familiei Sumner), pe care doi adolescenți o cară spre mașina cuplului, par că servesc tradiției dramaturgice a pistolului lui Cehov.
Filmul pune în discuție apetitul intrinsec al oamenilor pentru violență, aparent reducând bărbații care participă în mod extrem de agresiv la izbucnirea și purtarea conflictului, la niște instincte animalice de a-și marca și proteja teritoriul (teritoriu din care fac parte și femeile din viața lor); conform declarațiilor lui Peckinpah făcute odată cu apariția filmului în 1971, aceste motivații servesc mai degrabă drept pretext pentru a justifica de fapt „setea noastră primitivă de sânge”. Până în ultimul moment, David rămâne un personaj prins între impulsurile lui intelectuale, civilizate și cele violente. El rezistă cu stoicism, dacă nu chiar cu lașitate, în fața numeroaselor împunsături venite atât din partea localnicilor, care îl tachinează neîncetat și îl batjocoresc pe la spate, cât mai ales din partea lui Amy, care aproape că îl emasculează prin nevoia ei insistentă de a i se lua apărarea. Filmul a dat naștere la controverse din două mari motive: în primul rând, pare să susțină faptul că David devine bărbat de-abia în momentul în care se decide să-și apere casa de grupul de invadatori bețivi. Numai prin a deveni o brută el însuși, David poate să-și asume „adevărata” lui identitate masculină. Iar în al doilea rând, demersul lui Peckinpah a fost acuzat de misoginism și atitudine antifeministă în urma scenei cu violul, căruia la început Amy i se opune; treptat, însă, femeia începe să-și refuleze resentimentele, transformând brusc o scenă de viol într-una de pasiune erotică (confirmând astfel prejudcata conform căreia o femeie nu știe ce vrea până nu i se arată). Asta până în momentul în care un al doilea bărbat intervine și o sodomizează. La fel ca și în cazul lui David, care e departe de tipologia eroului hollywoodian, intenția regizorală pare să fie aici de a crea un conflict între reacția emoțională a publicului și cea intelectuală, aproape imposibil de reconciliat. Pe întreg parcursul filmului, e din ce în ce mai dificil să-ți proiectezi simpatiile într-un personaj: David devine erou nu datorită inițiativei lui, ci luat prin comparație cu o serie de antagoniști care acționează în opoziție cu gama noastră de valori morale; iar în final, când se răzvrătește împotriva lor, e inevitabil să nu te întrebi dacă actele lui de violență sunt într-adevăr justificabile prin auto-apărare. Și, deși e drept că pe alocuri se poate intui o simpatie complice pe care Peckinpah o manifestă pentru brutele lui (în momentul final, David nu se poate abține să nu zâmbească oarecum satsifăcut în fața măcelului petrecut în casa lui și șoptește, parcă impresionat de el însuși, „I got’em all”), există o calitate a cauzelor pierdute în personajele lui, care pune sub semnul îndoielii empatizarea absolută cu acțiunile lor.