Dublu vernisaj | dubla lansare de carte
Oana Lohan – Bucuresti proaspat
Gili Mocanu – Lih
miercuri 10 iunie | ora 19
str. Icoanei nr.15
La ultima consecinta *
Adina Zorzini
Bucuresti proaspat este titlul celei mai recente serii grafice a Oanei Lohan, iar Oana Lohan este artista aleasa pentru a inaugura, alaturi de Gili Mocanu, o noua galerie bucuresteana dedicata artei tinere: galeria Point contemporary, situata in strada Icoanei, la numarul 15.
Oana Lohan a revenit in tara dupa o experienta pariziana de peste un deceniu (care a preschimbat-o intr-un flaneur neobosit), iar odata reintoarsa in Capitala a pornit sa constituie, sa puna laolalta, sa descrie si sa arhiveze harta emotionala a orasului: indexul din catalogul expozitiei prezinta traseele preumblarilor sale pe strazile unui Bucuresti afectiv, nicidecum acelasi cu realitatea, in ciuda fotorealismului imaginilor.
Desenele realizate intre anii 2007-2009 (asadar, ulterior mult deziratei integrari europene) sunt un aparteu adresat in primul rand conlocuitorilor, dar si spectatorilor Romaniei de pretutindeni. Zonele de maxim lirism ale acestui aparteu sunt continute in imaginile care descriu rezultatele trist tragi-comice aparute in urma imbinarii dintre ideologia lasata mostenire de fostul regim si, capitalismul occidental halit cu lingura de lemn in urma Revolutiei; iata, par exemple, intr-un graffiti dat pe zidul postei din soseaua Iancului, grafia americanizata a numelui lui Trotki, deasupra caruia troneaza sigla Nike (dupa cum se observa in plansa cu numarul 6 a catalogului de expozitie).
* In Bucurestiul anilor ’80 a existat un bodegon care se numea, sugestiv, La ultima consecinta: daca ar mai fi continuat sa existe, acesta ar fi fost, probabil, locul preferat de intalnire al membrilor asociatiei familiale La Piticu (a caror firma ocupa plansa cu numarul 117 a Bucurestiului proaspat).
In cautarea nonsensului pierdut
Erwin Kessler
Gili scrie un roman. Lih. Lihhil. Nu e despre timp, ci despre cuvinte.
Despre cuvinte devenite vorbe. Vorbe goale, dar tare sunatoare, zanganitoare, asemenea acelora din Gadji beri bibmba sau Karawane, poemele dadaiste ale lui Hugo Ball. Golem de vorbe goale crescut la umbra celor doi Marcel (Proust si Duchamp), Lih e un roman romanesc trecut prin rima romanesca, prin poligrafie, galimatie, dislexie. Ce ramine dupa rima e un fel de gunoi mai pur, mai afinat, o ars (fals) combinatoria, o farsa a mesajului travestita intr-o mesa a limbajului. Lih vine dintr-o lehamite (lihamite?) de sens nascuta din apoplexia vocabularului. Apoplexie da, dar crima ba, caci Gili e pictor nu Savonarola, si nu poate sa nu lase ceva de vazut in urma sa. Chiar daca acel ceva este Mon lihhil aeh i vis! (p. 185), in el ramine vie grila, structura, esenta autoritara, inalterabila si indestructibila a limbajului: alfabetul, sintaxa si punctuatia. Orice atentat care se supune puterii acestora este o afirmare a sistemului, e divagatie nu aberatie, e decor, un atentat de forma, chiar daca este facut de un artist in forma, O, mon lihhil!, Gili, care reuseste sa arate, totusi, ca non-sensul nu este decit o enorma interjectie, dejectie, reflexie a sensului, prea gasit pentru a mai fi pierdut vreodata.